IAŞI. Recent, într-un foarte primitor local ieșean numit „La Bază”, am asistat la un punerea în scenă a unui admirabil „Zaruri și cărți”, de Sam Henry Kass, în regia lui Ovidiu Ivan. Din distribuție, același Ivan și un alt actor, George Enescu, pe care, până acum, nu-l mai văzusem jucând.

O scenă improvizată, o masă și două scaune, o alta întoarsă, indicând un interior de bar în afara programului de funcționare. Doi tineri, la costum, de o eleganță lejeră… Și spectacolul începe, cu un firesc desăvârșit și cu un text care, chiar de la primele replici, cucerește prin familiaritate și umor nebun. Excelenta traducere a lui George Enescu ne introduce într-un univers argotic (limbaj uneori foarte dur), însă deloc strident, fără excese inutile și fără să deranjeze chiar și cele mai virginale urechi. După multă vreme, aud și eu în teatru înjurături rostite cu o naturalețe care dezarmează și te fac să ți le asumi ca pe un fond lingvistic cât se poate de banal. A fost prima dovadă certă a autenticului pe care l-a configurat jocul celor doi actori, căci nimic nu probează mai bine artificialul decât o înjurătură ce nu trece de partea cealaltă a publicului, rămânând în jenantă și inutilă suspendare.

Pe scurt, subiectul piesei, pentru cei ce nu o știu, este cam așa: șeful unui bar/cazinou, prototip al indivdului venal, uns cu toate alifiile, își observă cu stupefacție și cinism angajatul, inocența întruchipată, țintă sigură pentru toți cei care vor să facă bani din jocurile de noroc. Naivul „crupier” pare să nu înțeleagă absolut nimic din modul în care funcționează lumea în mijlocul căreia trăiește. Colac peste pupăză, este student la Comunicare, ceea ce amplifică ridicolul și deplinul blocaj ontologic, starea de perpetuă perplexitate cu care reacționează la replicile realiste ale șefului său.

Ei bine, regia lui Ovidiu Ivan mizează enorm tocmai pe relația dintr