Mi se întâmplă adesea ca atunci când mă întâlnesc cu cineva necunoscut şi mă prezint, să primesc răspunsul: ”Dar eu vă cunosc!”. Da, mă ştie multă lume ca ”fostul purtător de cuvânt al Guvernului Tăriceanu”. Identitatea mea ca om şi ca profesionist este însă mai complexă.

Nu am fost tot timpul om de comunicare. Am început să lucrez la 19 ani, ca jurnalistă pe politică internă, la un cotidian central. Primele lecţii de jurnalism au fost dintr-un manual britanic, de la British Council, de pe teren şi de la colegii din redacţie. La facultate studiam Ştiinţe Politice. Entuziasmul ştirilor, al reportajelor – inclusiv în Valea Jiului, la un ”marş al tăcerii” organizat de mineri, într-o perioadă în care Miron Cozma suscita emoţie -, al interviurilor, al disputelor politice a fost însă foarte mare. Dar după doi ani, am simţit totuşi nevoia să fac ceva nou. Nu aveam repere în presa românească pentru ce doream. Nu reuşeam să definesc ce vroiam. Aveam o vagă imagine din lecturile mele din presa britanică şi franceză.

În acest context, în toamna lui 1998, a venit propunerea de la o colegă de breaslă, pe care o apreciam, să vin să lucrez la un ziar de afaceri, care urma să fie construit pe modelul Financial Times, cu un stil de redactare şi de abordare a subiectelor similar, cu echipă britanică şi cu... pagini roz. Am început colaborarea în octombrie 1998, ca senior pe politică internă, iar până la lansarea ziarului, în noiembrie, am lucrat în orb.

Au urmat doi ani în care am crescut enorm. Am învăţat la Ziarul Financiar valoarea gândirii analitice în presă şi, mai târziu, am extrapolat această competenţă în alte domenii profesionale. Lecţia de bază, care a schimbat complet modul de redactare, predată de jurnaliştii britanici a fost să nu ne uităm doar la evenimentul despre care relatam, ci şi la impactul în diverse domenii relevante. Aşa am înţeles, de ex