"Marea coaliţie" între creştin-democraţi şi social-democraţi care a rezultat în urma alegerilor legislative germane din septembrie are două precedente, inclusiv Guvernul Merkel 1, o amintire plăcută pentru germani, dar o amintire foarte neplăcută pentru stânga.

Aceasta nu reprezintă o premieră în Germania. La nivel federal, ea a funcţionat deja în perioada 1966-1969 şi apoi în perioada 2005-2009, atunci când Merkel a devenit cancelar.

La nivel regional este o banalitate, având în vedere faptul că cele 16 landuri (state regionale) sunt conduse de către un guvern "roşu şi negru", cum este numit acest "mariaj forţat", după culorile partidelor implicate.

La sfârşitul lui august, 26% dintre germani se pronunţau în favoarea acestei opţiuni, care obţinea cel mai bun scor.

În anii ultimei "mari coaliţii" au avut loc o serie de reforme, dintre care multe au marcat în mod profund viaţa germanilor, ca de exemplu introducerea unui salariu parental, în 2007. Guvernul de atunci a introdus totodată o importantă reformă a federalismului şi, în pofida voinţei SPD, a crescut la 67 de ani vârsta de pensionare.

Per ansamblu, acest Guvern "s-a bucurat de succes într-un anumit număr de puncte", apreciază Reimut Zohlnhöfer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Heidelberg (sud).

- "Cultul consensului"

O "relativ bună gestionare a crizei" economice din 2009 a fost, de asemenea, în favoarea sa. Susţinerea masivă a economiei, ajutoare de şomaj sunt două probleme în care Merkel şi ministrul ei de Finanţe de atunci, Peer Steinbrück, primul pe lista SPD acum, au mers mână în mână, permiţând economiei germane să iasă rapid din cea mai gravă recesiune care a afectat-o din 1945 încoace.

"În perioadă de criză, germanilor le place să vadă că marile partide lucrează împreună", afirmă Zohlnhöfer, referindu-se la "cultul consensului" al compat