IAŞI. Am ezitat dacă să scriu sau nu despre „Damen Tango”, cea mai recentă premieră de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”. În ultima perioadă îmi vine tot mai greu să scriu despre spectacole care nu îmi spun nimic, nu mă îmbogățesc cu nimic, spectacole pe care le uit automat la două-trei săptămâni și din care rețin doar numele regizorului sau al vreunui actor rătăcit prin distribuție.

Vine probabil o vreme în viața unui critic de teatru când trebuie să se protejeze de tot ceea ce îl încarcă inutil, de întregul balast al replicilor insipide, al semnelor scenice facile, al rutinei și al derizoriului. La fel cum vine o vreme când începi să prețuiești timpul și atunci te întrebi: de ce am pierdut trei ore din viață mergând la un spectacol care nu a modificat nimic în lăuntrul lumii mele? De ce am mai pierdut o oră scriind despre acel spectacol?

Și totuși o fac, dintr-o formă de fidelitate pentru o profesie în care a da seama despre ceea ce vezi rămâne o obligație esențială.

Revenind la „Damen Tango”, de o anume Ana Aslanova, în regia lui Vitalie Lupașcu, aș începe prin a spune că nu e un spectacol prost, ci banal, un fel de budincă teatrală, dulceagă și cleioasă, în care te simți băgat până peste cap de la început până la final. Nu voi pricepe de ce, după ce în toamna lui 2009, cu destul succes, Lupașcu monta la Naționalul ieșean „Quartet”-ul lui Ronald Harwood, simte acum nevoia, la aproape cinci ani după, să se aplece asupra unei piese aproape identică din punct de vedere tematic. În „Quartet” protagoniști erau patru bătrâni cântăreți de operă, locatari ai unui azil care, o dată pe an, ofereau un jalnic, dar înduioșător concert; acum, în „Damen Tango”, protagonistă este o fostă dansatoare care, pe neașteptate, după ani de tușă, primește propunerea să revină pe scenă, pentru un concert de aducere aminte a altor vremuri. Ca și în „Quartet”, Lupaș