Nu am putea vorbi despre manelism ca despre un nou mod de a fi, de a avea şi de a gândi în societatea românească, un modus vivendi, fără ca acesta să aibă şi o identitate lingvistică.

Manelistul vorbeşte miştocăreasca (cuvânt creat de Theodor Granser, după cum se va vedea mai jos), un sociolect cu o gramatică neaoşă precară, dominat de argou şi de termenii „vulgari”, cărora le voi spune tabuisme, de multe înjurături şi scârnăvii, spoit însă şi cu niscaiva anglicisme, italienisme sau hispanisme, atât cât să capete acel sclipici „oriental”, şi prin care totul este luat la mişto, căci intenţia stilistică preferată a manelistului este deriziunea (băşcălia). Aşa cum am afirmat în articolele anterioare, nucleul acestei „limbi” este de origine ţigănească.

Cel mai interesant studiu despre argoul românesc mi-a parvenit de la un prieten, un lingvist german, cu vreo cincisprezece ani în urmă. Cartea lui Theodor Granser, apărută în 1992, care merită omagită şi despre care voi mai vorbi, se numeşte: „Miştocăreasca: Materialien zum rumänischen Argot (Studien zur rumänischen Sprache und Literatur)”. Autorul a lansat o inteligentă creaţie verbală, plecând de la „mişto”, probabil cel mai reprezentativ termen argotic ca vechime, arie de răspîndire, semantism, putere de derivare şi frecvenţă.

Prima atestare a acestui cuvânt o găsim la Mihail Kogălniceanu, în al său studiu pionier, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains, Berlin, 1837. Un alt scriitor al veacului al XIX-lea, Anton Bacalbaşa, ne oferă chiar şi un mic dialog în limba romani (poate primul din literatura noastră): „Şi Potoroacă aprecia foarte bine foloasele astea. Acasă fusese lăutar, încât cu insultele boiarilor şi cu glumele lor era deprins. Pentru un ceas, două de caraghioslâcuri era scutit de multe nevoi; de aceea, când auzi glasul sergentului-major, se-mbrăcă îndată şi veni înain