Ascensiunea naţionalismului rusesc reprezintă un semnal de alarmă pentru integritatea marelui stat, fiindcă, se ştie bine, Federaţia Rusă are de temperat şi de ţinut în frâu pornirile revendicative ale unui număr impunător de popoare care conlocuiesc în perimetrul graniţelor ei.

Pe teritoriul Federaţiei Ruse Există 83 de subiecte ale federaţiei (inclusiv 21 de republici), în care locuiesc reprezentanţi ai peste 180 de popoare, din totalul cărora, potrivit datelor oficiale, ruşii constituie puţin sub 80% din întreaga populaţie a ţării, care e de aproape 145 mln. de locuitori [1]. E curios că, potrivit recensământului din 1989, în Rusia existau „doar” 130 de entităţi etnice. Faptul că în decursul unui deceniu şi ceva numărul acestora a crescut cu tocmai 50 de unităţi vorbeşte şi despre apariţia unor noi grupuri etnice, dar şi despre tendinţa în creştere de autoafirmare a unor populaţii anterior inhibate identitar. Unele nu erau recunoscute de puterea sovietică, cum ar fi kryashenii şi nağaybäki, care fuseseră ultima dată menţionaţi în recensământul din 1926 (101 mii de kryasheni şi 11 mii de nağaybäki), apoi nu au fost recunoscuţi, fiind consideraţi variaţii etno-confesionale ale tătarilor. Aceste sub-etnii au rezistat însă asimilării, şi-au păstrat cultura originară distinctă de cea tătărească, inclusiv datorită aderenţei la religia creştin-ortodoxă, care i-a diferenţiat în mod clar de tătarii musulmani [Платонов, 2011, p. 338]. Astăzi, aceste etnii îşi afirmă tot mai activ identitatea şi îşi revendică drepturile, inclusiv cer facilităţi de ordin administrativ-teritorial [2].

Exemplul acestor două etnii este ilustrativ pentru situaţia privind revendicarea identitară în Rusia. Ieşind de sub pressingul statului totalitar restrictiv, identităţile etnice şi-au exprimat cu voce tare dreptul la autenticitate. În rezultat, în Federaţia Rusă deja au fost recunoscu