- episod revoluţionar - Prin toamna lui '89 eram un soi de disc jokey la staţia de amplificare a complexului studenţesc Grozăveşti. Inginerul meu de sunet era un amic de la matematici, Cristi, o figură epocală, stătuse vreo trei ani în anul doi (sau doi ani în anul trei?), dar stăpînea instalaţia ca un profesionist. Partea politică a emisiunii o făcea un student tot de la mate, cu ceva funcţii pe linie, dar care, dincolo de orice, avea trei mari calităţi: era un student eminent, avea o prietenă foarte drăguţă şi ţinea nişte prelegeri politice ce n-ar fi convins nici un bou - acum pot spune adevărul: băiatul, perfect paralel cu doctrina, venea şi citea la microfon, cinci minute, strict formal, din partea introductivă a unui almanah Sportul pe anul 1979 (?), după care noi ăştelalţi, cei cu muzica, dădeam bice casetofonului. În teorie, fiecare cameră din cele cinci cămine ale Grozăveştiului avea în dotare cîte un difuzor (îl ştiţi bine, cu carcasa din plastic galben şi cu o fereastră din pîslă cafenie). O seară pe săptămînă transmiteam dedicaţii pentru colege şi colegi, întocmeam un top al complexului etc. Pe vremea aceea se purtau, dacă mai ţin minte, Black (Wonderful Life, sic!), Roxette (Dressed For Succes), ceva Bon Jovi, plus cîte un remember Gazebo (I Like Chopin) de inimă albastră... Bine, dar unde-i dizidenţa?, veţi întreba, legitim. Uite că nu e, vă răspund rapid; era, în schimb, o plăcută evadare din real: la facultate, dl Dan Marţian tocmai urma să ne facă membri de partid (ritualul începea în anul II şi pînă în anul IV nu scăpa nici unul), iar la staţia Grozăveştiului băgam muzică de dincolo (timp de ani de zile ascultasem nesmintit emisiunea de sîmbătă la amiază a lui Andrei Voiculescu de la Europa Liberă, cu piese din Top 10 Billboard USA sau din Top 40 englez, astfel încît, înainte de a începe un doctorat în istorie, eram de mult docent în pop-rock