Există în mentalul românesc o idee care circulă de mai mulţi ani, după care alegătorii ar avea datoria civică de a merge la vot şi de a alege între două rele, unul mai mare şi altul mai mic. Aşa a fost cazul alegerilor prezidenţiale din anul 2000, turul doi, cînd s-a susţinut aproape unanim că Ion Iliescu este un rău infinit mai mic decît C.V. Tudor. Repetat de cîteva ori, sloganul „răul cel mai mic“ este acum scos din nou de la naftalină, căci preşedintele Băsescu este prezentat de adepţii săi drept un rău mai mic în raport cu domnii Geoană, Antonescu, Oprescu şi ceilalţi. Problema este că ideea răului cel mai mic ascunde un aspect la care ar fi cazul să ne gîndim ca cetăţeni responsabili ce pretindem că sîntem. Cum nu-mi propun în acest text să intru în detaliile istorice ale problemei relaţiei bine-rău şi, în general, ale problematicii existenţei răului în lume, mă limitez să schiţez două poziţii teoretice. După Aristotel, un om politic (tot la fel cum e cazul cetăţenilor obişnuiţi), pentru a practica virtutea, este îndrumat spre evitarea a două rele: unul dat de exces, iar celălalt dat de lipsă. De exemplu, pentru ca cineva să practice virtutea cumpătării (nu numai cu banii), trebuie să evite atît calea rea dată de zgîrcenie, cît şi pe cea rea dată de risipire. Zgîrcenia apare ca fiind aspectul cel mai excesiv al cumpătării, iar risipirea drept aspectul cel mai lipsit de cumpătare. După Leibniz, răspunsul la problema răului este mult mai complex, căci celebrul filozof îl include în contextul problematicii bunătăţii divine: cum este posibil să existe în lumea noastră, cea mai bună dintre toate lumile posibile, ceva rău, în condiţiile în care creatorul este bun? În puţine cuvinte, răspunsul lui Leibniz este că răul este introdus de oameni, deoarece ei au liber arbitru. Oamenii pot alege o cale bună, dar uneori pot alege o cale rea (sau, cel puţin, o cale ce