Acest articol nu este o piesă de teatru, deşi pare. Sunt aventurile adevărate ale unui mare actor într-un mare moment al istoriei: decembrie 1989. Când m-a primit Alexandru Arşinel era septembrie, dar nu era toamnă.
Căldură mare! Şi actorului, marelui actor, nu îi plăcea deloc situaţia meteorologică din capitala ţării noastre. El voia să plouă, căci pe ploaie vin oamenii la teatru, la „Constantin Tănase", la „Sala Savoy", pe Calea Victoriei, căci, dacă e frumos afară, spectatorii ce fac? Îşi bat joc! Umblă prin parcuri, vânând soare!
Pe fondul discuţiei despre încălzirea globală şi succesiunea anotimpurilor, conchidem că de-aia, domnule, s-a dezvoltat teatrul în Anglia de atâţia ani, că acolo plouă, nu e glumă! Şi aşa, uşor-uşor, mergem înapoi în timp până în decembrie 1989, când, se ştie, tot cald era, că altfel nici nu cădea Ceauşescu atunci, ce să mai!
Acest articol nu respectă regulile de redactare ale ziarului „Adevărul", nu respectă „Codul lui Cartianu", acest Hammurabi cel Mare al jurnalismului românesc, dar respectă spiritul confesiunilor lui Alexandru Arşinel, care amestecă zilele şi orele Revoluţiei, care nu mai ştie când, dar ştie cum.
Alexandru Arşinel este şi el luptător remarcat în Revoluţie. Are certificat la mână (suntem documentaţi: este seria LRMA, numărul 0065). Spune că în baza lui nu plăteşte impozit la casa unde stă. I se pare corect aşa, căci el, Arşinel, nu a fost laş, a ieşit în stradă, printre gloanţe. Şi ce, ce ştim noi ce a fost în sufletul lui? Că la un moment dat îl durea capul aşa de tare, că era sigur că deja l-au împuşcat în el, în cap!
Stela nu trage din Trabant
Alexandru Arşinel le-a vorbit oamenilor din balconul Radioului - „acela a fost primul balcon liber din România!" -, a vorbit Arşinel şi la Radio (şi a văzut că e bine!), şi nu, nu râdeţi, a făcut chiar şi un apel către cetăţenii Bucureştiul
