Într-o singură direcţie, omul se naşte pierzător. Pierzător sigur. Orice-ar face este învins până la urmă de trecerea timpului, de şuvoiul anilor care se duc, se duc, de nu-i poţi apuca de haină să le opreşti alergarea necruţătoare. Totuşi, ceva poate forţa fiinţa umană, poate întârzia scorul final. Pot unii oameni să-şi păstreze clocotul, pofta de viaţă, cheful de luptă, chiar dacă îl mai trădează zgârciul genunchilor. Sunt cei care dau erată la numărul anilor scrişi într-un registru de un hârţogar din primărie. Sunt cei care au o altă vârstă în piept, în suflet, sunt biruitorii, care privesc semeţ moartea în ochi şi n-o lasă să câştige cu fanfară meciul cu fiinţa umană. Sunt cei care au atâta putere, încât aşază lângă ultima suflare chiar şi o vorbă de duh. S-a ridicat la cer un scriitor care ne-a înfrăţit cu râsul prin scenetele şi cupletele lui, Dan Mihăiescu. Când a plecat dintre noi a şoptit: “Umoristul Mihăiescu a decis să decedeze,/ lung prilej de vorbe şi de ipoteze”. Iar geniul Adrian Păunescu a luat calea Cerului ca un vifor, aşa cum şi-a trăit şi Viaţa. În ultimele ore de viaţă, “răstignit” prin tuburile perfuziilor, printre “oftaturile” searbede ale aparatului de respiraţie artificială, Poetul a dictat ultimele versuri: “De-aicea, de pe patul de spital/ Pe care mă găsesc de vreme lungă/ Consider că e-un gest profund moral/ Cuvântul meu la voi să mai ajungă./ Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani/ Eu însumi sunt mai omenos în toate,/ Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani/ Şi Ţării mele minima dreptate.” Şi s-a stins Poetul. Împărtăşindu-şi ultima zbatere de aripă a inimii cu sfântul cuvânt ŢARĂ. Tot o străfulgerare de geniu a lui Adrian Păunescu este şi metafora cum că moartea e şi ea un fel de nuntă. “Lumânări de nuntă ţin în labe urşii/ Lupii suflă-n focul stânelor pustii/ În rostogolire ne unesc obârşii/ Nu-mi vei fi mireasă, mire nu-ţi voi fi/ Îmbracăte-