Stăruinţa de-a vedea în România o rezervaţie de otrepe mi se pare nedemnă şi păguboasă.
Când dai cu ochii de el, te gândeşti la vorba lui George Bernard Shaw: „E mereu grăbit, de parc-ar avea întâlnire cu el însuşi şi s-ar teme să nu întârzie". Îţi strânge mâna pe fugă, aproape supărat pe concesia de timp făcută convenţiei. Privirea de copil mare mătură calm salonul. Cinci minute până la ora închiderii şi trei pacienţi. Îl simţi ridicând din umeri şi spunându-şi „asta e, boala n-are ore fixe". Orarul lipit la intrare e mai mult orientativ. Se întâmplă destul de des ca meciul cu suferinţa altora să intre în prelungiri. Radiografii, palpări, injecţii, perfuzii, operaţii. De dimineaţă până seara, inclusiv în weekend. Pacienţi care vorbesc din priviri, însoţitori care toarnă şuvoaie de amănunte în urechile cui stă să asculte. Viaţa de zi cu zi în spaţiul acesta sufocat de bolnavi şi instrumente e aceeaşi ca pe stradă, la serviciu sau acasă: o pastă cu gust imprecis, în care se amestecă teamă şi speranţă, blazare şi revoltă, chin şi uşurare. Suntem într-un cabinet veterinar ca atâtea altele. Înăuntrul lui respiră şi lucrează un snop de oameni ghidaţi de graţia binelui. Iluziile îngheaţă sau înfloresc, cu pricepere de jos şi cu voie de sus.
Raporturile noastre cu animalele sunt convenţionale şi previzibile. Dragostea se manifestă prin apelative diminutivale, antipatia se adună în şpiţul pantofului sau în pendularea nuielei. Când ne vine bine, invocăm exemple şi definiţii din literatură. Fram, Patrocle şi Colţ Alb fac parte din zestrea oricărui copil care a trecut prin şcoală. Deasupra lor stau eroii patrupezi cărora li s-au închinat ode şi epitafuri. Byron are un mormânt mai mic decât Boatswain („Nostromul"), câinele Terra Nova care i-a stat alături până la moarte, având -cum i-a scris poetul pe lespede - toate virtuţile omului şi niciunul dintre vicii. U
