Una dintre enigmele artisticului e ca poti dispune de toate ingredientele necesare si, la marea infatisare publica, sa-ti dai seama ca nu ti-a iesit. De pilda: se iau un regizor si un scenograf de calibru, Silviu Purcarete si Dragos Buhagiar, un text verificat la proba timpului, Uriasii muntilor de Luigi Pirandello, si se alatura intr-un proiect. La Iasi, la Teatrul National „Vasile Alecsandri", institutie aflata de multe sezoane in cautarea reusitei estetice. Totul se petrece in sala Teatrul la cub, un spatiu nou, generos pentru artistii cu apetit ambiental. Dospeste doua luni, perioada optima pentru gestatia spectaculara. La premiera, publicul e derutat. E o viziune cu sclipiri pe fragmente, fascinanta vizual, careia ii lipsesc alte insusiri. Ceva o macina din interior. Silviu Purcarete iubeste vizualitatea si in aceasta zona, a imaginii scenice, se simte confortabil creator. Preferinta nu vine numai din afinitatile cu artele plastice, cit mai ales din atractia pe care cinematograficul o exercita asupra-i. Teatrul lui Pirandello se preteaza la o abordare de acest tip, iar Uriasii muntilor, in mod special. Atmosfera de vis, de insularitate dominata de misterios si iluzoriu, unde lucrurile nu sint niciodata ceea ce par a fi si nu se stie cu precizie ce anume sint, unde pe tapet se afla avatarurile artei actoricesti, raportul dintre material si spiritual impun o tratare in registrul vizualului. Vizual rezultat al sintezei de textual, sonor si imagistic. In propria poetica regizorala, Purcarete isi asuma rolul de autor. Crochiul regizoral preexista, dar e ajustabil la puterile echipei partasa la creatie. Lucreaza dupa modelul sau, insa „cu materialul clientului", in limita a cit poate „materialul". Abundenta simbolistica alimenteaza imaginatia privitorului Dragos Buhagiar a construit cadrul scenografic utilizind prioritar obiecte scenice deja investite cu teatralitate.