Ceremonia susţinută la Cercul Militar Naţional în cinstea Zilei Imnului, sărbătorită an de an la 29 iulie, a strâns mai puţini oameni decât steaguri arborate în apropierea Universităţii din Bucureşti.
Mulţi dintre cei prezenţi au fost persoane în vârstă, detaliu care te face să te întrebi dacă respectul pentru simbolurile naţionale nu este cumva pe ducă. Un imn trecut prin piepturile victimelor revoluţiilor. E cel mai simplu lucru care se poate spune despre “Deşteaptă-te române”. Mergem în spate 161 de ani: pe 29 iulie 1848, versurile sale erau auzite pentru prima oară în stradă, în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. Erau zilele fierbinţi ale epocii paşoptiste şi ale idealurilor naţionale fervente.
“S-a simţit nevoia unui cântec războinic”
Istoria scrierii imnului naţional pleacă tocmai de la această nevoie a versificării eroice şi exaltate, într-o perioadă în care românii îşi desenau naţiunea cu ajutorul miturilor. George Coşbuc scria la vremea respectivă: „S-a simţit nevoia unui cântec războinic, unei "Marsellieze” a românilor, în Ardeal. Fără îndoială, Andrei Mureşanu, ca ardelean, ştia cel mai bine ce are şi ce trebuie spus ardelenilor; a priceput, însă, să spună păsurile neamului întreg”.
Restul e istorie: cântecul a aprins mulţimile revoluţionare de la 1848, a însoţit soldaţii români pe frontul Războiului de independenţă şi a ţinut de urât în tranşeele teribile ale celor două războaie mondiale. Revoluţia din 1989 l-a investit din nou cu speranţa însângerată a românilor şi cu rolul de a mobiliza idealuri. Traseul a fost previzibil: imediat după evenimentele acelui decembrie de acum două decenii, “Deşteaptă-te române” a devenit imnul naţional al României, consacrat definitiv în Constituţia din 1991.
PESTE ANI
Sărbătoare tristă în cinstea imnului
Sărbătorită relativ târziu, de
