Dintre cei patru regi ai dinastiei române – Carol I-ul, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai – nici unul nu are legenda proastă a celui de-al treilea. Din varii motive – unele întemeiate, altele bîrfe –, amintirea comună legată de acest rege e dominată de incriminări şi deriziuni. Dar mai ales există o cascadă de alegaţii paroxistice, care-i pun în discuţie de la detalii comportamentale pînă la cele anatomo-fiziologice. Fără discriminare (între ei), legionarii, antonescienii şi comuniştii, pe rînd, au colportat pe seama acestui personaj, cu o sadică plăcere, cam tot ce se poate imagina mai dubios şi chiar obscen.
Azi, cel mai banal lucru spus adesea (şi acceptat aparent unanim) despre Carol al II-lea e acela că el a fost un playboy desăvîrşit. Cea mai cunoscută la noi biografie a personajului – scrisă de istoricul american P.D. Quinlan – chiar aşa se cheamă: The Playboy King. Carol II of Romania. Clişeul a devenit axiomă: individul a fost un afemeiat sadea, şi punct. Sărmanul Carol al II-lea! Cum i-a fost dat lui să rămînă în istoria noastră ca o pată de ulei pe lunga listă a conducătorilor români care, se ştie, au fost cu toţii virtuoşi, şi de o obsesivă fidelitate conjugală!
Totuşi, nu vreţi să tragem puţin cu ochiul prin gaura carlistă a cheii? În măsura în care putem reconstitui traseul său amoros, prima iubire a lui Carol a apărut pe la vreo 20 de ani ai lui, în 1913: numele fetei era Ella Filliti (alintată Păsărica), fiică a unei familii bucureştene onorabile, deşi nu chiar aristocratice. Al doilea amor a apărut în 1916: o liceană brunetă şi nurlie pe nume Maria Martini, fiică a unei familii locuind pe la poalele dealului Cotrocenilor. Iar a treia femeie din viaţa lui chiar era să-i pună capac: Ioana Maria Lambrino, pentru intimi Zizi (amorezul o alinta Baby), cu care Carol se căsătoreşte pe ascuns în toamna lui 1918, spre stupoarea familiei sal
