Cercetător în istoria ideilor. Preşedinte al Institutului Cultural Român (2005-2012). Autor al unor volume celebre: „Cerul văzut prin lentilă“, „Omul recent“ şi „Ochii Beatricei“. Un intelectual de factură enciclopedică, distins, rafinat. Un singur nume: Horia-Roman Patapievici.
Filosoful, în vârstă de 56 de ani, care a descoperit muzica lui George Enescu la Londra, îl apreciază pe compozitor ca fiind „un mare profesor de sensibilitate muzicală, care ne conduce sufletul la originile sensibilităţii care o naşte“. Patapievici mărturiseşte cum, după 1989, Festivalul „George Enescu“ îşi revenea lent după perioada comunistă: „După 2000, am început să frecventez festivalul sistematic. Iar de trei ediţii, văd şi ascult aproape tot“.
Când aţi ascultat pentru prima dată muzica lui George Enescu?
Imposibil de precizat. Dintotdeauna. Cu anumite lucrări – cum sunt Poema Română, Rapsodiile ori câteva teme muzicale mereu reluate cu diferite prilejuri publice (intrările la primele două simfonii, de pildă, ori anumite modulaţii şi tânguiri din Suita a treia, „Săteasca“) –, Enescu face parte dintr-un soi de muzeu imaginar al tuturor sonorităţilor prin care românii îşi recunosc o sensibilitate culturală specifică. Malraux e cel care a vorbit primul de faptul că toate operele de artă participă la un „muzeu imaginar“ al formelor create de omul de oriunde şi de oricând împotriva morţii, pentru a-şi domina destinul. Cuvântul-cheie e aici arta ca anti-destin, ca protest la adresa dominaţiei şi supunerii. Or, Enescu, prin superba temă tragică cu care începe cea de-a doua Rapsodie, aparţine sensibilităţii politice a oricărui român care, înainte de 1989, încerca să îşi domine frica şi aservirea ascultând „Europa Liberă“. Graţie realizatorilor emisiunii „Actualitatea românească“, tragicul vieţii noastre sub comunism a ajuns să fie exprimat sonor prin sunetele grave, pr
