Nu emigrarea pe net va lichida presa, ci lenta dispariţie a spiritului ori a îndrăznelii de luptător ale jurnalistului.

Poate vă mai aduceţi aminte, pe la începutul anilor '90, de larga majoritate FSN. Azi i-am putea spune majoritate toxică. Cu rare excepţii, presa noii Românii, ataşată puterii, era portavocea guvernului sau a preşedintelui. Duşmanii comuni erau Ceauşescu şi... opoziţia. Aşa trebuia să-ţi manifeşti entuziasmul revoluţionar. Cel puţin, credeam eu, editorialişti precum Darie Novăceanu, Sergiu Andon, Octavian Ştireanu şi alţii asemenea lor iubeau crâncen şi demascau cu pasiune. A trebuit să treacă ceva timp şi să mă lămuresc că iubirea nu fusese chiar inocentă. Iubeau, da, dar şi slănina atârna, bogată şi vârstată, în pod, iar funcţiile şi onorurile veneau, pe rând, ca o mănuşă. Pe urmă, m-am convins că nu fusese niciun amor la mijloc. Când ceaţa s-a ridicat, afacerile şi-au întors către ziariştii în chestiune conturile dodoloase. Fusese un calcul simplu care s-a dovedit şi eficient. Oricum am cântări acum, nu-i nimic mai uşor, mai eficient şi mai profitabil decât să porţi ţucalul puterii şi să-i tăvăleşti în smoală şi pene pe cei învinşi.

Am crezut, după 2004, că epoca ziaristului compus, precum celebrul Ismail al lui Urmuz, din ordine de zi, interese obscure, şantaj, publicitate condiţionată şi scrisorici pierdute - epoca aia irespirabilă a apus. Mă înşelam (a câta oară?). Constat că plăcerea de a te comporta ca un oficios de partid şi de stat a rămas intactă. Unul din rolurile esenţiale ale presei e acela de "câine de pază" al democraţiei. Să fiu bine înţeles, e normal să ai simpatii politice, e aproape inevitabil să ai interese personale şi de grup, e scuzabil să ai slăbiciuni. Dar toate au o limită. Când, în marasmul românesc generalizat, în haosul administrativ şi decizional, în parada delirantă a incompetenţei şi a corupţiei, te