A cam trecut vremea borcanelor de dulceaţă răscopată şi a fagurilor cremuiţi între două plite de cuptor.Odată cu ele, şi lada lui Pinocchio şi poliţele cărţilor de poveşti.Adevărul e că am uitat să mă bucur de toate ca pe vremea "de ce-urilor".Era să uit: Pinocchio a prins viaţă şi a luat felurite chipuri. Uneori m-a ţinut de mână, alteori mi-a fost amic sau doar un străin.Am crescut purtându-ne de grijă să nu luăm lucrurile importante în joacă.

A cam trecut vremea borcanelor de dulceaţă răscoaptă şi a fagurilor cremuiţi între două plite de cuptor. Odată cu ele, şi lada lui Pinocchio şi poliţele cărţilor de poveşti înaintea cărora mama mai aşeza câte un bibelou ca un străjer. S-au dus şi zilele în care citeai tot ce îţi poftea inima fără a da socoteală pentru asta, şi serile în care, prin curtea străbunicii, făceam scrimă cu ţânţarii ca să apuc întreagă câteva ramuri de cireşe cărnoase, alburii, care erau toată răsplata amurgului de vară pentru cuminţenia mea.

Fireşte, toate astea s-au dus pentru că aşa le era vremea, dar mici frânturi au rămas. Nu e vorba de amintiri, ele vor fi mereu colorate într-un petec de conştiinţă, ci de felul în care s-au prefăcut toate în aventurile unor copii mai mari, căci ce altceva sunt adulţii, cu toată înţelepciunea lor şi uneori cu o viaţă trăită în zadar, păţanii gustate cu gânduri mici şi emoţii servite cu linguriţa.

Adevărul e că am uitat să mă bucur ca în epoca „de ce-urilor?”, când toate erau ba suspecte, ba nepotrivite, dar aşa le învăţai pe toate, mirându-te de ele.

Cărţile au rămas, iar printre cele vechi am mai aşezat şi unele noi, scrise chiar de mine, semn că am crescut. Străjerii, fie şi-au ciobit chipul la cutremur, fie au făcut loc altora, mai mari şi mai frumoşi, vorbind despre vremea lor, cât mai loiali timpului în care trăim. Ţânţarii bântuie cu aceeaşi frenezie, însă la i