Înfrângerea suferită de naţionala de fotbal în faţa Serbiei a adus o batistă fluturată pe cheiul Constanţei, în direcţia unei calificări pierdute în zare. Sursa: EVZ

Tot pierdut se vede şi Victor Piţurcă, prin cătările puştilor din plutonul în care s-au înrolat ziarişti, antrenori, conducători de club şi fani, care de care mai surescitaţi şi mai blindaţi cu argumente.

În 17 ani de antrenorat, Piţurcă a adunat, deopotrivă, performanţe şi contraperformanţe. În prima categorie intră Cupa României, cu Steaua (1992), titlul de campion, cu Steaua (2001), calificarea naţionalei de tineret la Europene (1998), calificarea naţionalei mari la Europene (2000 şi 2008). În rândul bilelor negre trebuie enumerate locul 8 (din opt participante) la turneul final al Europenelor de tineret, în 1998, în condiţiile în care competiţia s-a disputat totuşi la Bucureşti, inflamarea atmosferei la lot prin discriminarea lui Hagi în 1999, privind repartizarea anapoda a bonusurilor financiare şi, nu în ultimul rând, abordarea închistată a Europenelor, culminând cu neputinţa de a marca în faţa unei Olande care, timp de 45 de minute, rămăsese în lenjerie intimă, doar-doar o stimula apetitul ofensiv al unui fotbal care se uită încruntat de sub bretonul prudenţei.

Cu riscul de a intriga, permiteţi-i semnatarului să nu-l găsească vinovat pe Piţurcă, un antrenor ale cărui succese nu pot fi tăgăduite, indiferent de numărul de telefon ori de înmatriculare. Piţurcă e un „gambler” şi nu putea refuza oportunitatea de a-şi testa din nou şansa la ruleta preliminariilor. Antrenorului îi place să câştige mereu, indiferent dacă pentru asta apelează la Goian sau la pachetul de ţigări cu cameră video miniaturală.

Culpabil pentru alunecarea pe toboganul mediocrităţii este, dincolo de toate, omul netransparent din clădirea de lângă şanti erul pentru noul Stadion Na