La o masă din faţa blocului tricolor a Satului Olimpic, Ana Maria Brânză soarbe dintr-o cafea puţin mai dulce ca de obicei. Nu mai poartă nicio mască de data asta, deşi are chipul îndurerat şi privirea resemnată. La început, pare că nu vrea să istorisească filmul groaznicului meci, de teamă să nu mai zvârcolească o durere sfâşietoare. Dar gândurile îi fug la orice minut tot spre ExCel Arena.

Ana, încă sunteţi sub influenţa eşecului cu Coreea de Sud…

Imediat după concurs, toate am avut senzaţia că ne-am aruncat din avion fără paraşute. Încă ne simţim zdrobite, dar trebuie să trecem la un moment dat peste acest eşec. Când vom ajunge acasă şi vom da ochii cu cei care şi-au pus atâtea speranţe în noi, nu ştiu ce se va întâmpla. Probabil va trece timp pentru a digera eşecul.

Aţi ajuns totuşi la o concluzie în privinţa cauzelor înfrângerii?

N-am putut să dorm şi încă nu mă pot linişti, pentru că încă mai am pe retină faze din acel meci de groază. Nu ştiu când voi putea să vizionez acel meci, pentru că nici nu ştiu dacă mă voi recunoaşte pe mine sau pe fete. Efectiv ne doream să facem totul, dar se pare că nu a ieşit, aşteptam doar o întindere de braţ a adversarei, dar n-am avut reacţie! Reacţia noastră a fost zero!

Ce n-a mers?

Ne-am dorit atât de mult să luăm medalie şi n-am mai avut relaxarea noastră pe care o afişam la fiecare meci. Regretul nostru rămâne că n-am pierdut demn şi că nu ne-am făcut acţiunile. Aveam tactica bine pusă la punct în cameră, dar nu ne-a ieşit şi ne-am blocat şi mai mult. Şi a mai fost ceva. Aproape de fiecare dată în echipă nu putem prinde toate trei o formă extraordinară, ci doar două dintre noi. Se întâmplă să mai pice câte una, dar celelalte două o trag după ele pe a treia. Acum nu s-a mai putut face nimic.

Tu ce-ţi reproşezi?

Nu-mi pot reproşa decât faptul că n-am fost