De la început şi până la sfârşit, Nicolae Ceauşescu a fost consecvent în viziunea rostului culturii şi artei. Menirea intelectualului era una singură: „dezvoltarea multilaterală a conştiinţei socialiste a omului nou“.

Puţină vreme după ceremonia de ultim drum a predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu Dej, în martie 1965, Ceauşescu s-a grăbit să li se înfăţişeze reprezentanţilor oamenilor de ştiinţă, cultură şi artă din România.

După întrevederea cu academicienii, în 19 mai 1965 s-a întâlnit cu elita oficială a scriitorilor, jurnaliştilor, universitarilor şi artiştilor. L-au acompaniat veteranii Maurer, Chivu Stoica, Bodnăraş, Răutu şi Voitec.

Adunarea respectă tipicul. Primul cuvântă Ceauşescu, apoi, pe rând, din partea fiecărei categorii prezente, vorbeşte câte unul. Iar încheierea o face, rotund, „şeful cel mare".

În retrospectivă, se poate spune că Nicolae Ceauşescu şi-a păstrat consecvent, până la moarte, „indicaţiile" despre rolul literaturii şi artei în socialism. Doritori să vadă ceea ce sperau, intelectualii şi creatorii i-au atribuit eronat opinii „liberale" până la vizita din 1971 în Asia roşie.

Preferinţe culturale

„Dintotdeauna arta s-a dezvoltat în lupta dintre nou şi vechi, îndeosebi în lupta dintre realism şi diferite alte curente opuse", sintetizează Ceauşescu istoria culturală în cadrele marxiste. La „nou" i-a citat pe Eminescu, Caragiale, Alecsandri, Bolintineanu, Coşbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Goga, Grigorescu, Enescu, Brâncuşi. Menirea creatorilor contemporani e una singură - continuarea tradiţiei.

Aşa cum se cuvine în faţa unor creatori, Ceauşescu recurge şi la metafore. A ulciorului şi izvorului, citându-l pe Leonardo da Vinci: „Este mai sigur să apelezi la lucrurile naturale decât la acelea care imită cu multe scăderi acest (model) natural şi să dobândeşti deprinderi mărun