Într-un articol intitulat „O estetică a împotrivirii”, Heiner Müller cunoscutul regizor şi dramaturg german spunea: arta ca împotrivire te ajută să înţelegi. E utilă suprvieţuirii şi se hrăneşte din ororile nedreptăţii şi ale abuzului …
Practicată de tot mai mulţi artişti din zilele noastre, această estetică a generat însă o atitudine puţin academică (apropo de înţelegere) şi paşnică ( supravieţuire = resemnare) ci din contră, una belicoasă şi nărăvaşă în raport cu nedreptăţile şi abuzurile invocate. Nemţii lui Heiner Müller, regizori şi dramaturgi din generaţia mai tânără sunt aşa dar, mult mai radicali decât confratele lor mai mare. ( Care fie vorba-ntre noi, n-a fost nici el prea resemnat scriind, regizând cu nervozitate maximă spectacole incitante ). Printre ei Marius von Mayenburg (n. 1972) dramaturg şi director artistic la Schaubühne din Berlin, colaborator apropiat al lui Thomas Östermayer, leader al noii generaţii de regizori. Unul din excesele sale mai vechi s-a numit Chip de foc, pe care, văzându-l acum ceva ani la Teatrul Odeon, m-am simţit scuturată de un fior rău prevestitor ( era vorba despre conflictul părinţi - copii care duce la eliminarea cu sânge rece a celor dintâi). Nu mă înşelam fiindcă această dramaturgie a soluţiilor extreme avea să ne livreze în curând violenţe insuportabile gen Omul pernă sau altele perfide ca în Nevrozele sexuale ale părinţilor mei de Lucas Bärfuss.
Victor Scoradeţ, în calitate de traducător şi Vlad Cristache, în calitate de regizor, vin acum cu o nouă provocare: Urâtul, de acelaşi Mayenbourg, premieră recentă la Teatrul de Comedie ( sala Nouă).
Tema e cât se poate de la modă, iar viziunea cum spuneam radicală. ˮCivilizaţiaˮ imaginii în care trăim, în care mai pe şleau contează mai mult ce se vede şi cât sclipici are obiectul, e luată aici peste picior de autor într-o poveste care forţează expres nota vero
