Înainte de 1989, în România se construia mult şi se vorbea puţin. De cele mai multe ori în şoaptă.

Urechile Securităţii erau omniprezente într-o ţară în care sunetele predominante curgeau pe filiera „omagii” sau pe făgaşul „utilaje”. Şi cu unele, şi cu celelalte, o clică restrânsă de privilegiaţi se mândrea că ar ridica edificiul inexpugnabil al socialismului.

Apoi, cetatea care nu putea fi cucerită s-a prăbuşit în sunete de gloanţe plecate din ţevi invizibile, şenile de tancuri şi sânge ţâşnit din trupuri perforate.

Zgomotul acelui decembrie 1989 a uimit o întreagă Europă, măcar pentru faptul că toate celelalte castele dictatoriale îşi predaseră regii fără isterii fonice majore.

Revoluţia transmisă în direct a adus în nou-născutul spaţiu public o faună diversă şi vocală, care a reuşit, în câteva zile, să dărâme puţine şi să vorbească multe. E un alt fel de a spune că, de fapt, în România adusă pe lume prin cezariana fără anestezie operată de felcerul Ion Iliescu, copilul a moştenit toate bolile venerice ale părinţilor marxişti.

Sigur e un singur lucru: noua formă de viaţă a început să strige din prima clipă şi nu s-a mai oprit de atunci. Un inventar sumar: mitingurile pantagruelice ale FSN-ului de la începutul anilor ’90, mineriadele, isteriile parlamentare, sporovăiala continuă a celor 15.000 de specialişti ai Convenţiei, acrobaţiile verbale demne de tratate de patologie ale lui Corneliu Vadim Tudor sau, cu voia dumneavoastră, acel strigăt inconfundabil şi definitoriu pentru esenţa ultimă a tele-democraţiei româneşti - „Floriiiiiiiiiiin Călinescu”.

Cam aşa se scrie povestea de douăzeci de ani: pentru că absolut nimeni n-a fost interesat să descifreze primele sonorizări ale unei democraţii încâlcite (de la cele provocate de gloanţele ucigaşe până la discursul teribil despre „întinarea val