Marina Constantinescu realizează “Nocturnele” de 9 ani şi e pasionată de sport de o viaţă. Colindă ţara la vînătoare de spectacole bune de teatru, dar îşi începe ziua citind Gazeta pe net. Îi iubeşte deopotrivă pe Shakespeare şi pe Lance Armstrong. Şi ţine cu Dinamo pentru pacea familiei
Vorbim de vreo jumătate de oră şi observ că reportofonul se blocase după 12 minute de înregistrare. “Memory full” e un mesaj. Tehnologia digitală trebuie compensată cu foaia de hîrtie şi pixul. Şterg cîteva foldere. “Asta sînt eu. Nu-mi iese niciodată din prima, fără efort. Am vrut să-ţi zic să nu facem interviul astăzi, e marţi”, îmi surîde Marina. Este zîmbetul pe care îl regăseşti la “Nocturne”, o emisiune aruncată dincolo de miezul nopţii. Un program adresat unei comunităţi suspecte, convinsă că răutatea, prostia, mitocănia, indolenţa, suficienţa şi indiferenţa se vindecă prin cultură. Noi încercăm deocamdată să ne tratăm prejudecata că femeile n-au treabă cu sportul ascultînd-o pe Marina Constantinescu.
- Cînd ai citit ultima oară un articol de sport?
- Astăzi. Şi ieri, şi alaltăieri. Fratele meu mi-a setat în aşa fel calculatorul că se deschide pe gsp.ro.
- !?…
- Serios, nu e o glumă, aşa îmi încep ziua!
- De ce? De ce te interesează?
- Din sport am învăţat că are reguli care trebuie respectate. Nu le respecţi, nu poţi juca. Asta mă atrage, mai ales că viaţa noastră se petrece de prea multe ori în afara legii.
- Ai şi făcut sport?
- Handbal în şcoală, eram pivot. Tata mă antrena în spatele blocului, el apăra, iar eu îi trăgeam de sute de ori repetînd aceeaşi mişcare. Am practicat şi înotul. Am făcut şi polo.
- Polo parcă nu prea e un sport pentru domnişoare.
- Eram singura fată într-un grup de băieţi care m-au învăţat să fiu egala lor. Nici nu ştiu dacă asta a fost bine, fiindcă vulnerabilitatea mea a avut de su
