«Ce sunteţi Dvs.?» pare să ne întrebe mapamondul. «Noi suntem români!», răspundem noi cuminţi. «Eu – Tarzan, tu – Jane!» Într-o dimineaţă din săptămâna trecută m-am trezit în infern. Dormeam dus, după o noapte de insomnie, când, deodată, am fost călcat în picioare de o armată întreagă de decibeli. Cineva sau ceva îmi turna brusc în urechi uleiul încins al unui zgomot feroce. Era atât de tare, încât, paradoxal, nu se mai auzea nimic. Nu puteam distinge sursa, specia şi conţinutul tămbălăului. Simţeam doar că mai multe herghelii de cai îşi trec copitele peste fragilele mele timpane. O dezlănţuită călărire în zori...
În materie de zgomote, n-aş putea spune că sunt uşor de impresionat. Locuiesc pe strada Paris, aproape de clădirea Guvernului, aşa încât am încasat, după Revoluţie, toate mitingurile, demonstraţiile, mineriadele, huiduielile şi grevele ţării. Sunt mai mult decât păţit. De data asta însă, fie că ceea ce auzeam depăşea în intensitate experienţele mele trecute, fie că rezistenţa mea acustică şi psihică a diminuat simţitor, mi se părea că trăiesc un unicat.
M-am dat jos din pat năuc şi isteric. Voiam să întreprind ceva enorm şi definitiv, să urlu, să mă bat, să înving! Ca tot românul în asemenea situaţii, înjuram patria, cu patrioţii, tembelismele şi netrebniciile ei, cu zbuciumata ei istorie, cu politicienii ei neisprăviţi şi cu poporul ei zănatic. Am crezut, câteva secunde, că auzeam radioul dat la maximum al vreunei limuzine de cartier. Se întâmplă des: câte un bogătaş juvenil, încă neobişnuit cu averea proprie, aşteaptă, tras pe dreapta, vreun comiliton (sau comilitoană). Ca să nu se plictisească, deschide larg uşile de la maşină şi ascultă manele, bucuros să le împărtăşească tuturor locuitorilor din zonă. Priveşte suveran în jur, surâde ca o iguană nubilă, se bucură. Dar nu era asta. Sub balconul meu era linişte. Carevasăzică n-
