În luna decembrie a anului 2010, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi DramAcum ne invitau la premiera unui spectacol intitulat Roşia Montană pe linie fizică şi politică.

Patru tineri scriitori de literatură dramatică- Peca Ştefan, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean şi Radu Apostol- ultimii trei manifestându-se şi în calitatea lor principală de regizori- împreună cu excelentul scenograf care e Andu Dumitrescu, încercau să readucă în discuţie, slujindu-se de formula teatrului documentar, problema viitorului unei localităţi, a unor exploatări aurifere şi a unei comunităţi umane. Un viitor care, încă de pe atunci, divizase societatea românească. O făceau în condiţiile în care se ştia foarte bine că cel mai înalt for ştiinţific al ţării, Academia Română, dăduse deja aviz negativ proiectului, în care era deja limpede că reuşita acestuia presupune nu numai mulţi, foarte mulţi bani ce ar intra în conturile beneficiarului, ci conţine şi numeroase implicaţii politice dar şi un imens potenţial de corupţie.

Andu Dumitrescu a transformat superba Sală Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj într-o arenă. Scaunele destinate spectatorilor erau dispuse pe laturile patrulaterului astfel obţinut şi tot acolo erau plasate miniaturi al căror scop era acela de a reaminti patrimoniul cultural-istoric al locului. Un patrimoniu aflat, evident, în primejdie

Ceea ce nu însemna nicidecum că spectacolul ar fi formulat o opţiune fermă în favoarea soluţiei culturale. Deşi mai tuturor celor ce erau la curent cu datele controversei în jurul problemei, le era cum nu se poate mai limpede că alegerea urmează să se facă între economie pe termen scurt şi cultură pe termen lung, plus riscuri ecologice cât cuprinde.

Realizatorii spectacolului nu doreau să propună rezolvări, ci, dimpotrivă, să sugereze bezna în care e scufundată problema. Căci cum altfel ne-am fi putut explica fap