M-am născut toamna, într-o zi de la începutul lunii mai. Poate de aceea sunt înnebunit după toamnnă în toate anotimpurile. Dar mai cu seamă toamna îmi place toamna. Anul acesta s-a întâmplat să n-o întâmpin eu pe ea, ci invers. M-a aşteptat la Giurgiu, în vamă, după o absenţă de aproape trei săptămâni din ţară. Aproape că mi-a fost ruşine să dau ochii cu ea, nu-i adusesem nimic de prin locurile pe unde umblasem, nu-mi trecuse prin cap c-o să vină să mă aştepte la graniţă.
Am zărit-o de departe, de pe celălalt mal al Dunării, şedea tolănită pe câmpurile uscate din spatele portului. M-am şi speriat văzând-o. I se veştejiseră mâinile şi părul i se colorase în galben, dar nu era părul ei, ci iarba ce tivea marginea drumurilor. Oricum ar fi fost însă, m-a năpădit, nu fără temei, gândul că am găsit acasă o toamnă bătrână. Mi-au fost de ajuns zilele ce au urmat pentru a-mi da seama că nu mă înşelasem. Nu cumva anul acesta nu s-a ivit toamna care trebuia, ci o alta venită din trecut? Poate toamna de acum un sfert de veac. Sau cea de acum 15 ani. Ar fi fost bine să fie aşa. Oricare dintre toamnele amintite mi s-ar fi părut mai tânără decât cea de acum. Vreau să fiu bine înţeles, îmbătrânirea toamnei, urâţirea nu atât a chipului, cât a fiinţei ei nu-mi modifică şi nu-mi vor modifica niciodată sentimentele pe care i le port.
Chiar în clipele în care scriu aceste rânduri, frunzele gutuiului din dreptul ferestrei îşi fac pe deplin datoria, în sensul că nu se lasă convinse de ploaie să se desprindă de pe ramuri şi să cadă. Ploaia doar le spală de zgura oraşului, ceea ce nu se întâmplă mai deloc cu sufletele noastre, plouă numai afară, înăuntrul nostru nici odată. Ele, frunzele, spun cu vorbe curate şi verzi o scurtă poveste despre dreptul la frumuseţe al toamnei. Mai încolo, cele cinci viţe-de-vie, care-şi dau silinţa să care după mine prin lume amintirea