10 decembrie marchează Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Dacă ar fi după mine, aş sintetiza aceste drepturi într-o singură expresie: dreptul de a iubi şi de a fi iubit. Desigur, iubirea trebuie luată ca virtute supremă a existenţei umane. Dar asta nu atrage după sine şi nişte obligaţii?

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. A fost şi va rămâne o realizare istorică din două puncte de vedere: se reuşea încadrarea într-o formă juridică şi unanim recunoscută a unei realităţi fiinţiale a existenţei umane şi, totodată, se punea punct unei lungi perioade istorice în care umanitatea se împărţea nedrept în două tabere distincte: cei care aveau şi cei care nu aveau drepturi.

Gândită ca un factor de progres al umanităţii, Declaraţia Drepturilor Omului a reuşit să stârnească totuşi tensiuni în anumite medii, printre care şi câteva cercuri bisericeşti. Acestea consideră că stipularea juridică a acestor drepturi se constituie într-un fel de cal troian strecurat în civilizaţia umană, deoarece atrage după sine tendinţa de autonomizare a omului în raport cu divinitatea. Altfel spus, în virtutea faptului că omul are drepturi, tinde să creadă că i se cuvine orice.

Şi totuşi, această dilemă poate fi rezolvată foarte uşor, dacă luăm în calcul echilibrarea drepturilor prin. . . obligaţii.

Marele câştig al drepturilor omului este faptul că, poate fără să îşi propună, demonstrează indirect relaţia omului cu divinitatea şi, totodată, faptul că omul este cea mai importantă creaţie din univers. Ne putem întreba firesc: De unde are omul aceste drepturi? Cine i le-a conferit? De ce deasupra lui nu se mai află ceva în creaţie faţă de care el să se simtă dator? De ce consideră (şi este şi o stare de fapt) că tot universul îl are la dispoziţie? Răspunsul este unul singur: iubirea divină. Omul este împărat