Ne tot mirăm, începând de la nenea Iancu, „ce caută neamţul în Bulgaria?”.
Poate la fel de interesant de aflat ar fi însă de ce mergem noi, în număr atât de mare, la sud de Dunăre, după destui ani de la eliminarea celor mai multe vize, perioadă în care, măcar teoretic, am avut posibilitatea de a colinda lumea-n lung şi-n lat.
Ca să scăpăm de şatrele de la televizor, vorba lui Şerban Huidu, ar putea fi un eventual răspuns, deşi cronicizarea calităţii îndoielnice a programelor de divertisment n-ar trebui să ne determine să ne suim în maşină şi să mergem în altă ţară pentru a petrece Revelionul.
Călătoria în sine e plină de semnificaţii, începând cu Podul Prietenei (most na drujbata, pe limba fraţilor noştri dunăreni) Giurgiu-Ruse, care e ciuruit de parcă ar fi prins ultimul război, or, a fost ridicat la aproape un deceniu de la conflagraţie. Judecând după felul în care arată această ctitorie româno-bulgară realizată cu sprijin sovietic, e greu de crezut că, de la inaugurare, a mai fost investit vreun leu sau vreo leva în mentenanţă, iar taxa de pod este, în aceste condiţii, un jaf la drumul mare greu de suportat pe la noi, prin Uniunea Europeană.
Alt argument al prezenţei româneşti în Bulgaria ar putea fi faptul că de la Bucureşti ajungi mai repede la Nisipurile de Aur, să zicem, decât la Sinaia. În schimb, drumul la ei e mai prost decât la noi, dar mai puţin aglomerat. Peisajul e comparabil, cu toate că, alt modest exemplu, Varna pare, la primă vedere, mai cenuşiu şi mai sărăcăcios decât oraşe cu niscaiva pretenţii turistice de la noi. Regimul trecut nu pare să le fi adus oraşelor bulgăreşti nici măcar un „centru civic”, adică ansamblul acela arhitectonic care se găseşte în localităţile noastre mai mari - tot comunist, tot urât, dar, orişicât, mai nou decât „cutiile de chibrituri” făcute fără cap, în anii zelului hei