I-a plăcut haina militară şi ar pleca oriunde i se cere. Cu toate acestea, distanţa de casă şi familia au fost „inamici” de luat în seamă în perioada cât a fost plecat în Kosovo.

Încă de adolescent s-a simtit atras ca un magnet de haina militară, aşa că a avut de ales între a se face poliţist sau a deveni jandarm. A ales cea de-a doua variantă, aşa că, făcând parte din Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmilor Bucureşti i-a fost mult mai uşor când s-a mutat la Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Vâlcea. „M-am căsătorit la Râmnicu Vâlcea, soţia fiind asistentă medicală, iar în perioada mai 2008- mai 2009 am participat la misiunile din Kosova, înainte de acestea absolvind cursul de pregătire de şase luni”, povesteşte subofiţerul. La misiunile de menţinere a păcii, Vasile Pogoneanu a escortat convoaie, a asigurat paza judecătorilor internaţionali, a autorităţilor internaţionale venite în zona de conflict sau a autorităilor locale, a asigurat paza deţinuţilor de război de la penitenciare la instanţele de judecată. „Toţi jandarmi vorbeam aceeaşi limbă, engleza, ne pregăteam împreună, ne corectam micile imperfecţiuni, aşa că, timp de un an şi jumătate am legat prietenii, mulţi dintre cei prezenţi acolo şi-au făcut vizite după întoarcerea din misiune”, spune subofierul jandarm.

Dorul de casă şi întâlnirile pe web

Cea mai grea suferinţă de îndurat pe timpul misiunii a fost distanţa de casă. „Când am plecat de acasă, fetiţa mea, Ioana-Andrada, avea un an şi şapte luni. Când am venit în ţară împlinise vârsta de trei ani. Am ţinut în permanenţă legătura cu ea, vorbeam foarte mult la telefon, sau ne «întâlneam» pe web, dar toate astea nu compesează dragostea faţă de cea mică, de familie”. Îl întreb dacă ar pleca din nou, iar după câteva momente de ezitare îmi răspunde. „M-aş duce oriunde este nevoie de mine, dar oricare plecare lasă în urmă dorul