Sistemul de vot utilizat la alegerile din 30 noiembrie pare sa fi enervat pe toata lumea, inclusiv pe cei care au beneficiat de mecanismul sau. Dupa ce s-au confruntat intr-o campanie electorala confuza, competitorii din colegii au constatat ca victoria de facto a fost stabilita de o masinarie aparent scapata de sub control. Practic, numai candidatii care obtinusera peste jumatate din numarul voturilor au putut fi siguri de adjudecarea mandatului. Colac peste pupaza, partidul care a primit cele mai multe voturi a constatat ca a obtinut cu trei mandate mai putin decat cel de pe locul al doilea.
S-a intamplat asa pentru ca legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, prin modificarile ei succesive, a vrut sa impace prea multe capre, verze, ba chiar si lupi. S-a pornit de la un compromis intre principiul proportionalitatii si cel al alegerii intre persoane, si nu intre partide. Varianta initiala era relativ logica si, mai ales, previzibila, desi oarecum postmodernista: chiar daca exista posibilitatea calificarii unor candidati situati in colegii pe locul al doilea, ei ar fi avut macar argumentul de a fi fost cei mai buni din partidul respectiv. In momentul in care s-a dorit ca, in plus, sa se asigure si promovarea unui singur candidat in fiecare colegiu, lucrurile s-au complicat in asa masura incat s-a ajuns la situatii bizare, de factura dadaista, in care un candidat sa piarda in favoarea unui coleg de partid care a obtinut mai putine voturi. Asa s-a ajuns sa avem un deputat UDMR ales cu numai 34 de voturi obtinute intr-unul din colegiile din strainatate (cu 1.724 votanti), in defavoarea unui coleg al sau care obtinuse, in alt colegiu din strainatate, 845 de voturi.
Misterul diferentei dintre "votul popular" si repartizarea mandatelor se explica prin inventarea colegiilor din afara tarii. In toate aceste sase colegii au votat in total
