Politica e arta posibilului. Dar dacă ai la dispoziţie numai niciodată şi imposibilul? Cum o dai la-ntors? Ciuda cea mare şi pica fără istov ce i le port fostului preşedinte Emil Constantinescu nu provin nici din retragerea sa strategic-morală în Curtea Cotrocenilor, nici din abandonul electoral din 2000. Sunt decizii personale şi nu trebuie condamnate. Ceea ce-i reproşez e afirmaţia prin care s-a declarat învins de sistem, de servicii. Păi nu aşa ne-a fost vorba, domnu’ Milică! Învins de sistem puteam să mă dau şi eu, chiar fără să candidez, fără să-mi fi scos ochelarii şi cu privirea să-l fulger pe preşedintele în exerciţiu, Ion Iliescu. Nu de aia am alergat pe grumajii patriei, alungat ca un câine, în ’92, ori patru ani mai târziu. Nu de aia am tras oamenii de mânecă promiţându-le schimbarea! Nu v-am trimis în cea mai înaltă funcţie ca să aflu, după alţi ani, grei ca patru ghiulele de plumb la un singur picior, că v-au necinstit, ticăloasele! Trebuia să daţi cu „serviciile“ de pământ, să le obligaţi să vă asculte, să vă ştie de frică. Iar dacă, de unul singur, nu v-aţi priceput, trebuia să ne chemaţi pe noi, ăia de-am bătut ţara cu piciorul în lung şi-n lat, că puteam să vă dăm, ca nişte nesimţiţi, o mână de ajutor! Nouă nu ne era frică!
Emil Constantinescu n-a ştiut, n-a putut sau n-a vrut să ceară ajutor, crezând că numai asupra lui va cădea păcatul. Însă a căzut asupra noastră, a celor care l-am urmat şi care am îndurat ruşinea de după dezastru. Azi, dimpotrivă, preşedintele României caută, cerşeşte ajutorul, cu o disperare explicabilă. Evident, consideră că misiunea lui politică de asanare a climatului politic nu s-a încheiat. Că mai are multe de spus şi că trebuie să străbată încă o dată furtuna cu care e obişnuit. Asta-i pohta ce pohteşte. Dar, după ce şi-a numărat oştirea credincioasă o dată, de zece ori, Făt-Frumos cel pleşuv a constatat că n
