Am convingerea, atât cât indigenţă datelor o permite, că matca, vatra sau cum doriţi să-i spunem, trebuie plasată la sud de Dunăre, cu dezvoltare înspre nord, fireşte, româna fiind o limbă balcano-carpatică.
Nu am ezitat în nicio împrejurare să afirm că limba română este o limbă romanică, dar caracterul ei romanic a fost cu bună ştiinţă „desăvârşit” în secolul al XVIII-lea şi, cu deosebire, al XIX-lea, când curentul latinist a devenit oficial şi dominant în Principate. Fără o intervenţie de o asemenea anvergură în vocabular şi sintaxa, fără o „reromanizare”, „personalitatea” limbii noastre ar fi fost, neîndoios, discutabilă.
Pentru a ne încredinţă de acest lucru, am să reiau o întrebare când pusă apăsat, când amuţită: există afinităţi lingvistice între limbile vorbite la sud de Dunăre, există oare o „unitate balcanică”?
Pentru a răspunde la această întrebare, voi folosi două tipuri de argumentaţii, una „normală” şi alta „forte”, privind raportul dintre română şi albaneză. Prima este rezultatul unui secol de lingvistică oficială a şcolii de la Bucureşti. A doua este recentă, dar nu poate lipsi din cadrul discuţiei publice. Să le luăm pe rând, astăzi ocupându-ne de prima.
Poziţia oficială asupra fondului autohton are în vedere elemente de vocabular, selectate în urma unor analize şi comparaţii cu albaneza, cu celelalte dialecte sud-dunărene, cu glose traco-ilire şi cu alte limbi indo-europene vechi sau noi. Din tot ce am consultat, cel mai la îndemână inventar ni-l furnizează dl. acad. G. Mihăilă, în discursul său de recepţie la Academie („Cuvintele de origine autohtonă în limba română”) şi din care voi cita mai multe fragmente:
„Reproduc, deci, în continuare, lista celor 115 cuvinte sigur autohtone (cu 25 mai multe decât în repertoriul lui Gr. Brâncuş) – 93 substantive, 13 adjective, 6 verbe, 1 adverb, 1 element adverbial de c