Am interiorizat atât de bine condiţia periferică, încât am ajuns să credem că toată Europa s-a mutat în centru.
Două afirmaţii se bat cap în cap de multă vreme în Carpatia. Prima: hazul e supapa noastră izbăvitoare. A doua: hazul de necaz mai mult îngroapă decât salvează. Pentru care dintre ele să votezi în democratura şi în mediocraţia românească? Greu de spus. Râsul devine indecent când omului de pe stradă i se lipeşte burta de şiră. Ironia îşi pierde forţa reformatoare când cuvântul nu mai e ce-ar trebui să fie, când interesul invită minciuna la dans, când ipocrizia de partid şi de stat transformă dezminţirea oficială în confirmare „de facto".
Pe de altă parte, seriozitatea e metabolizată anevoie în România. Puţini sunt cei care, fie şi în toiul unui eveniment grav, rezistă tentaţiei ludice. Mitingurile de protest se transformă în chermeze, lozincile sunt înlocuite de refrene muzicale, paşii hotărâţi ai demonstranţilor dobândesc un „ce" dansant de o neaşteptată frivolitate. Participanţii la miting vin cu un mesaj radical, numai că unii dintre ei sunt filmaţi cărând baxuri de bere. Farsa pândeşte după colţ şi îşi freacă mâinile. Sloganul simte şi el nevoia să se schimbe: „Jos guvernul, sus paharul".
Nu e nimic mai simplu decât să te faci ecoul unei vorbe vestite: „Ca la noi, la nimeni". Şi nu e nimic mai păgubos decât să te crezi în permanenţă ultimul dintre cei din urmă, coada cozilor, retrogradatul prin vocaţie. Modestia e una, conştiinţa propriei inferiorităţi, cu totul alta. Mai ales când conştiinţa aceasta are ochelari de cal şi nu poate privi în jur. Am interiorizat atât de bine condiţia periferică, încât am ajuns să credem că toată Europa s-a mutat în centru. „Ultima găină din Gostat" a devenit astfel brand naţional. Şi nu e cazul.
După cum nu e cazul să idealizăm Occidentul şi să-l invidiem pentru stabilitate, cinste nemăsurată sau te
