N-o ştiţi. N-aţi văzut-o niciodată la televizor. N-aţi auzit-o vorbind la radio. Nu s-a scris un rând despre ea în ziare. Pe cine să fi interesat viaţa unei femei care nu ştia nici măcar să citească şi să scrie? Un bărbat din satul vecin a zis că l-ar interesa pe el. Se cam adunaseră anii şi rămăsese neînsurat. De aici venea tot interesul lui. Ea nu era învăţată să aleagă. Alegeau mamele în locul fetelor. Dragoste? Ce dragoste? Unde?
Nu prea se vorbea despre aşa ceva pe atunci. Nu că n-ar fi existat. Până şi ea, care nu fusese niciodată la şcoală, întrucât venise războiul, iar tatăl lor plecase pe front, şi pe maică-sa cine s-o ajute?, ea, că era cea mai mare dintre surori, simţise, da, până şi ea, o fată proastă de la ţară, un fel de ameţeală când se uita un flăcău de pe linia cealaltă la ea, chiar dacă nu ştia cum îi zice ameţelii acesteia. Şi mai simţise un foc mititel aprinzându-i-se în piept, tot din cauza uităturii lui, dar se cam ferise să-l aţâţe, ar fi însemnat să se facă pălălaie şi s-o pârjolească. Uneori plângea pe furiş, nu pentru că ar fi durut-o ceva, ci doar ca să poată stinge cu lacrimi focul acela, deoarece aşa auzise ea că se poate stinge.
Dar plânsul n-a ajutat-o aproape deloc. Noroc cu maică-sa, care n-a stat prea mult pe gânduri, a dat-o vlăjganului care venise s-o ceară, c-aşa era străinul, cam vlăjgan, şi cam îngândurat, şi cam tomnatic, şi cam grăbit. A luat-o chiar într-una din zilele următoare cu el. Ea ce era să facă? Şi-a lăsat anii copilăriei în pragul casei de care tocmai se despărţea. Arsura din piept a presărat-o în urma ei, ca pe o cenuşă, ca atunci când va simţi nevoia să trimită gândurile înapoi, acestea să găseasccă repede drumul.
Lacrimile le-a luat în schimb pe toate, ştiind că se vor mai ivi ocazii să plângă. Şi s-au ivit, în anii care au venit, cu duimul. Căci bărbatul căruia îi devenise nev