Cele mai adânci secrete sunt cele perfect vizibile. Nu le poate descifra nimeni, pentru că nu le vede cu ochii minţii.
Acum mai bine de treizeci de ani am citit o povestire minunată... Într-un almanah SF apăruse o proză a unui scriitor american (necunoscut mie), Daniel Keys, despre un oligofren căruia, printr-o îndrăzneaţă intervenţie chirurgicală, i se tripla IQ-ul. Trezirea raţiunii, eliberarea sentimentelor, descoperirile inteligenţei erau atât de subtil şi ingenios povestite (din punctul de vedere al personajului), încât m-am îndrăgostit de subiect. Abia mai târziu am aflat că Daniel Keys era un nume celebru în Occident, iar nuvela lui, „Flori pentru Algernon", era o carte-cult. Nu foarte demult, a apărut în româneşte şi romanul cu acelaşi nume, o dezvoltare a prozei iniţiale (romanele se vând mult mai bine decât poveştile scurte), dar eu am rămas fanul versiunii iniţiale, apărute, ca prin miracol, într vechiul almanah SF românesc.
Felul în care un individ îşi descoperă şi evaluează renaşterea, drama recăderii lui în beznă - fără nicio şansă - m-au emoţionat foarte tare. Mi-a rămas până azi în memorie un cuvânt inventat de personajul principal, Charlie, un cuvânt care rezumă toate lucrurile nenumite din aceeaşi poveste: motorvaţă. Era pronunţarea defectuoasă a cuvântului „motivaţie". Şi ea e cheia cărţii. Charlie are, în minţişoara lui întunecoasă, o scânteie: dorinţa irepresibilă de a-şi depăşi condiţia. Acest motoraş ascuns, atât de improbabil la un om de condiţia lui, e cel care îi decide pe medici să-i deschidă creierul şi să-i elibereze inteligenţa. Keys surprinde în câteva propoziţii o trăsătură fundamentală a umanităţii, singura care a făcut din specia noastră una perfectibilă. Motivaţia - care ne deosebeşte de ceilalţi şi ne împinge înainte, cu orice preţ.
Amintirea aceasta, uşor melancolică, uşor romantică, mi-a fost stârnită de di
