Un cotidian observa în urmă cu două săptămâni că populaţia a scăzut în prima jumătate a lui 2010 cât în tot anul 2009. Şi numărul românilor se reduce accentuat, evidenţiind amplificarea fenomenului de îmbătrânire, în condiţiile în care după 2004 s-au născut constant mai mulţi copii decât în perioada anterioară. Ce s-ar fi întâmplat dacă parcurile ar fi rămas la fel de pustii ca în primii cinci-şase ani de după 1990?!
Statisticile confirmă că tot mai multe femei de la oraş îşi amână naşterile după 30 de ani, ceea ce împinge vârsta medie spre 28 de ani - cu trei ani mai mult decât în mediul rural. Iar grădinile publice s-au umplut brusc cu bebeluşi, tocmai fiindcă aceste femei de la oraş, trecute de 30 de ani, nu aveau cum să-şi mai întârzie naşterile. Dar, fie că ne bazăm pe observaţii directe, fie că privim cifrele provenite din seriile statistice, concluziile sunt aceleaşi. A: oamenii tineri nu fac copii dacă n-au locuinţă. B: ei nu-şi permit o casă dacă n-au un serviciu, iar dacă au patru pereţi şi un loc de muncă, atunci C: preferă să emigreze când şefii bătrâni le blochează ascensiunea în carieră. În medii economice dinamice, cum ar fi cel american, oamenii n-au nevoie nici măcar să locuiască în casa lor. Preferă să stea cu chirie şi - în loc să-şi blocheze 60.000-70.000 de dolari într-un apartament - să investească banii într-o afacere ori să studieze pentru a deveni mai performanţi, deci mai bine plătiţi.
Cuplurile noastre urbane fac copii târziu fiindcă au pierdut minimum cinci ani din viaţă ca să răzbească într-un mediu ostil. Dar totuşi ceva împinge lucrurile înainte. Lipsa de reforme de sus în jos e suplinită de reforme naturale, de jos în sus. Nu-i bine? O fi, numai că atunci când reformele au doar un motor, adică instinctul fără greş al poporului, nu şi voinţa politică, adică un catalizator care să le accelereze, diferenţa dintre no
