Vlad Stoicescu: „Eroii din 1989 nu au nevoie de coroane de flori şi lumânări. Martirii ar avea însă nevoie de adevăr. Şi, e sigur, ei nu mai pot ieşi în stradă să-l ceară.” Sursa: EVZ

Luminiţa Boţoc, copilul-martir a cărui poveste infernală aţi putut-o citi ieri în paginile «Evenimentului zilei», nu-i spune probabil nimic lui Ion Iliescu. E doar un nume pe lista eroilor tragici ai unei Revoluţii care şi-a pierdut dreptul la adevăr, pentru a-l câştiga pe cel la comemorare falsă.

Când fidelii regimului Ceauşescu au pătruns în parohia lui Laszlo Tokes, cuvintele acestea au răsunat sub apăsarea ritmică a unui baston de cauciuc lovindu-se intermitent într-o palmă: “Roagă-te, că o faci pentru ultima oară”. Era 17 decembrie 1989, iar noaptea sângera la Timişoara ca o rană deschisă.

Aparatul de represiune al dictaturii operase deja, pe viu, cu bisturiul septic al urii. Sute de manifestanţi, solidari cu protestul- scânteie din Piaţa Maria, îşi câştigaseră, fără să ştie, statutul de revoluţionari. Nici unul nu credea atunci însă că se mai întoarce, vreodată, acasă.

Apoi, infidelii regimului Ceauşescu au pătruns în studioul patru al televiziunii şi cuvintele acestea s-au rostogolit ca o premoniţie: „Vă rugăm, foarte urgent, vă rugăm să-l ascultaţi pe Ion Iliescu”. Era 22 decembrie 1989, puţin peste ora 14.00, iar momentul primului festin postcomunist sosise.

Eşalonul al doilea al Epocii de Aur se pregătea să deschidă calota craniană a Revoluţiei şi să secţioneze discret memoria. Acel „stimaţi tovarăşi, cetăţeni, prieteni, sunt stăpânit de emoţie”, rostit de un Ion Iliescu mai tânăr cu douăzeci de ani, bântuie şi astăzi povestea sângeroasă a unei revolte sacrificate canibalic.

În 2002, când părintele democraţiei originale semna Decretul 727, emoţia nu-şi mai găsea loc în universul politico-sentimental a