Prin axiofobie înţeleg ostilitatea în raport cu valorile. O ostilitate metodică, viscerală şi programatică. Regimul a fost în prima fază, cum nota Virgil Nemoianu, eliticid. În a doua, a rămas axiofob. Care să fi fost "valorile" sale?

Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Artur Silvestri, Mihai Ungheanu, Dinu Săraru, Paul Anghel, Paul Everac, Aurel Baranga, “Cântarea României", “Cenaclul Flacăra al tineretului revoluţionar", “Contemporanul" intrat la apă, programele de televiziune reduse la două ore pe seară cu emisiuni de proslăvire neruşinată a cuplului Ceauşescu? Când au existat valori, s-au născut, s-au transmis şi au dăinuit nu datorită regimului, ci în pofida sa.

Nu vreau să simplific, dar este imposibil să ignori faptul că regimul s-a bazat pe o ideologie impusă pe toate căile şi prin toate mijloacele drept unica acceptabilă. Tot ce contravenea acestei ideologii era considerat subversiv. Pentru a împiedica vocile autonome, funcţiona o întreagă infrastructură a hărţuielilor şi prohibiţiilor, de la Secţiile de cultură şi presă al CC al PCR, prin Direcţia Presei şi Tipăriturilor (Cenzura), doar aparent desfiinţată, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi Securitate. Educaţia era subordonată obiectivelor ideologice şi priorităţilor economice ale dictaturii.

Sigur, au existat poeziile lui Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Daniel Turcea, Leonid Dimov, Marin Sorescu, ale Anei Blandiana şi ale Ilenei Mălăncioiu, romanele lui Marin Preda, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Radu Petrescu, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, eseurile lui Mihai Şora, N. Steinhardt, Al. George, Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, scrierile filosofice ale lui D. D. Roşca si Constantin Noica, cele sociologice ale lui H. H. Stahl, dar, din nou, aceste străpungeri intelectuale erau sfidări la adresa regimului, nu exerciţii apologet