Când să avem şi noi o dispută reală pe principii, poate prima în ultimii şaptezeci de ani, suntem pe cale să ratăm momentul. Sursa: EVZ
A fost cât pe aci, de câteva ori. O dată, când preşedintele Băsescu şi-a ieşit din papuci pe la începutul crizei şi s-a luat de statul asistenţial hipertrofiat, pe care nu ni-l putem permite. Apoi, când au sărit în sus sindicatele din sectorul public, sub lozinca "modelului social european", luându-se în clonţ cu preşedintele. Dacă am intrat în Europa, au zis ele, atunci e musai să avem lefuri şi pensii ca în Europa, başca o lege ca să nu mai aibă nimenea voie să fie şomer.
Cu oarece întârziere, cum se cuvine, au intrat în dezbatere cugetătorii: de fapt staţi aşa, noi nici n-avem stat asistenţial, e o iluzie optică. La noi categoriile vulnerabile nu prea sunt ajutate, ci furate în dreptul lor la o viaţă demnă, bugetul mergând de fapt către… (completaţi dv cu ce vă enervează mai tare). România cheltuie cel mai puţin pe pensii, ajutoare sociale, asistenţă medicală sau educaţie dintre toate statele membre ale UE. Cetăţeni, aţi fost minţiţi, indignaţi-vă!
Şi atunci, de ce ziceam că am ratat polemica, deşi iată că avem un sociolog cu doctorat la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale? Păi, fiindcă toţi greşesc în ce spun, fie din superficialitate, fie pentru că sunt interesaţi să distorsioneze faptele. Legătura dintre criza economică şi soarta statului asistenţial – sau, dacă preferaţi, a modelului social european – rămâne obscură.
Analiştii indignaţi recurg permanent la infantilul şi supărătorul artefact de a raporta cheltuielile sociale la PIB-ul ţării, nu la totalul colectat la buget. Faţă de PIB, ele sunt întradevăr mici – ca toate celelalte cheltuieli publice în România, de altfel. Colectăm în general puţin, după cum se ştie, anume 32% din PIB, faţă de 40% şi peste în celelalte state UE