se dedică d-lui Gheorghe Onişoru, preşedinte al CNSAS După cîte mi s-au spus, lucrurile au stat în felul următor: prin 1952, doi foşti colegi de facultate se întîlnesc în Bucureşti şi, prinşi în fiorul aducerilor aminte, îşi propun, într-un fel sau altul, să prelungească bucuria revederii, preţ de o seară. Nu mai e cazul de-a explica cam ce era România anului 1952 (dacă simţiţi cumva nevoia, luaţi ca atare, în linişte deplină, cacofonia de mai sus); Stalin era în Kremlin şi în putere, Ghiţă Dej al nostru tocmai îşi savurase aniversarea, în noiembrie '51, a celor 50 de anişori, Chivu Stoica alerga, pe undeva, vreo secretară mai plinuţă, Ana Pauker era pe ghimpii viitoarei sau deja recent consumatei epurări (nu contează luna poveştii noastre), în deux pièces-ul ei care va face o atît de gloriasă carieră în istoria feminină a comunismului românesc. Revenim la amici: după ce s-au întîlnit, s-au retras în casa celui care locuia în capitală şi s-au pus pe povestit: ce-au mai făcut, cum se descurcă, de cine ce mai ştiu etc. Casa e un fel de-a spune: omul locuia, împreună cu soţia şi cu nou-născuta lor fiică, atunci în vîrstă de un an, într-o garsonieră - dar această situaţie locativă, în 1952, pentru o familie normală, era lux curat. Mai pe seară, cei trei complici în ale amintirilor au mîncat, pe o masă acoperită cu pînză albă, o delicioasă ciorbă de linte - meniu ce poate părea azi meschin, dar trebuie privit în contextul în care nouă zecimi din casele scărilor din blocurile oraşului miroseau, de sus pînă jos, a varză fiartă (englezul Orwell intuise pînă şi acest lucru, în previziunea sa despre universul totalitar!). Amănuntul dramatic a fost altul: pradă aceleiaşi bucurii şi dusă pe aripile nostalgiei, gazda a scos de la păstrare o sticlă de şampanie pe care o avea cine ştie de cînd, pusă la adăpost pentru un viitor cine ştie care; şi, binedispuşi după aşa răsfăţ