A debutat, în anii `50, într-o trupă de amatori. A lucrat la poştă, la difuzarea ziarelor, a fost şi printr-o întreprindere, cu muncitorii. Căra nişte chestii pe acolo. Trebuia să trăiască. „Afost un om bun şi frumos” - s-a auzit pe aleile de la Bellu. Chiar, cum a fost Gheorghe Dinică, omul?
Cu presa a vorbit puţin şi a spus mult. Interviurile abundă în vorbe deştepte şi amintiri din Giuleşti. Lipseşte doar vocea lui, vocea aceea în care se strângea tot sarcasmul.
Într-o revistă pentru femeile care ştiu să se mişte, soţia lui Dinică mărturisea: „Ne-am cunoscut la sfârşitul lui iulie ’95. La câteva luni, am fost împreună trei săptămâni la Covasna. De vreo două ori, Gheorghe mi-a spus: «Ştii, am visat că ne căsătoream». Dar, pentru că eu sunt ardeleancă şi nu răspund imediat, tot el spunea: «Ei, probabil n-o să se întâmple, doar pentru că am visat eu»”.
S-a întâmplat. La starea civilă a spus degajat că e la primul mariaj. Soţia, uşor încurcată, a arătat pe degete că e la a patra căsătorie. Dinică era Dinică pentru că nu rămânea fără replică: „Uite, aia cu «Dă-te jos de pe baricadă, Sfiosule, Revoluţia s-a terminat», sau «Eu port şapca în suflet» din «Ticăloşii» lui Şerban Marinescu, sunt ale lui”.
Dinică nu conducea, fiindcă nu îi plăcea. Mergea pe jos. În iulie 2004 povestea cum strigau după el copiii mahalalelor: „Nu trage, dom` Semaca!”. Gheorghe Dinică a băut, însă nu cu oricine: „Cârciuma era mai mult decât un loc unde să bei, era un loc de efervescenţă artistică. Era frumos...”.
Adolescenţa i-a trecut la cinema. Visa la actori tineri din Statele Unite ale Americii, azi nişte clasici. Peste ani avea să recunoască: „În centru, la teatru, nu ajunsesem”. A debutat, în anii `50, într-o trupă de amatori. A lucrat la poştă, la difuzarea ziarelor, a fost şi printr-o întreprindere, cu muncitorii. Căra