M-am gândit intens zilele acestea la această temă și am și scris câte ceva. Spuneam că atunci când am vizitat, în urmă cu vreo zece ani, Biblioteca de Samizdat ”Libri prohibiti” de la Praga, condusă de un apropiat al lui Havel în ale disidenței, Jiri Gruntorad, am fost izbită de o trăsătură a aproape tuturor documentelor și obiectelor expuse acolo: imaginația, umorul, relaxarea și stăpânirea de sine care le generase, pe toate, aproape fără excepție. Atunci am interpretat fenomenul într-un fel foarte congruent cu datele mele în materie de disidență românească.

Comparându-i cu încrâncenarea, năduful, dramatismul efortului persuasiv al disidenței noastre, ca și violența sângeroasa, sălbatică a reacției care i-a corespuns, mi-am spus că cehii erau superficiali, ușuratici, puși pe distracție și pe voioșie, atunci când totul în jurul lor se prăbușea. O singură nedumerire persista: de ce disidența lor fusese atât de eficientă, iar a noastră dăduse doar victime solitare și eroi și uneori victime eroice?

Văd altfel lucrurile azi: și ele nu sunt în favoarea noastră. În spatele seriozității cu care dialoga Vasile Paraschiv cu Nicolae Ceaușescu și sălbăticia cu care a fost bătut apoi, stătea, de o parte și de alta paralizantă, frica. În spatele umorului ceh stătea, relaxată, matură, neclintită, încrederea în sine și în dreptatea proprie..

Câtă eficiență are să te adresezi unui nebun, cu ”Mult Simate și Iubite, uitați ce ne-ați promis și ce ne dați?” într-o scrisoare plină de adevăr și de curaj, pe care o citește doar el, dacă o citește, și securiștii care apoi îți înscenează sinuciderea. Sigur, o ascultă la Europa Liberă o țară întreagă, încremenită de frică și empatizând cu tine, sau nu, dar și dacă empatizează o face practicând ”disidența în gând” de care tot noi, cu autoderiziune, am omologat-o.

Nu vreau să intru acum în detaliile elaborărilor prin ca