Inainte de a ne bucura, lauda sau blama ce se intimpla la Chisinau, in Piata Marii Adunari Nationale, inainte de a comenta pumnii dati si primiti, bolovanii aruncati si bastoanele aplicate peste fete si spinari, inainte de a interpreta rezultatele unor alegeri, inainte de a arata cu degetul, inainte de a turna sare pe rana cu solnita, poate ar trebui sa ne punem alta problema: cum se va termina?
Sintem in 2009. 1989, intrat in istorie drept anul in care a picat comunismul (si nu doar la noi), a aratat ca se poate schimba ceva, chiar daca a fost nevoie de forta, de gloante incasate si de multe inmormintari. In 2009, gloantele si mortii s-ar putea sa nu mai aiba acelasi efect. S-au schimbat mentalitati, oamenii au gustat un minimum strop din dulceata sau amarul democratiei, problema nu se mai pune la fel.
Pseudo-comunistii pseudo-democratiei
Relatiile dintre state nu se mai transeaza la fel, asa-zisa pseudo-democratie din Republica Moldova este vazuta ca democratie, iar comunistii de la putere sint reprezentantii unui partid al unui stat democratic in care comunismul nu este interzis. Ma insel? N-as crede. Ei bine, aici e problema: cum se uita un roman la TV cind vede ca intr-un stat european, membru sau nu al Uniunii Europene, se pune de-o revolutie? Cam asa: jumatate de curiozitate si de dragul de a comenta, jumatate pentru a fi informati, dar in acelasi timp indiferenti.
Cum se va uita lumea la un stat mic precum Republica Moldova? La fel. Ca la un fapt divers. Ca la un film oarecare, in lipsa unuia mai bun. Pentru ca degeaba se spera la interventii internationale, la interdictii, embargouri, la manifestari si manifestatii impotriva comunistilor sau la luari de pozitie fata de regimul mai mult sau mai putin discretionar ori dictatorial.
Unirea frustrarilor
Cel mai bun exemplu este Romania. Cei care cr