Prin primăvara acestui an am aflat, cu uimire, că filmele româneşti din anii '50-'60, difuzate de unul dintre canalele noastre tv, au avut un rating neaşteptat de mare. Treptat, am ajuns la gîndul cel drept: nelalocul ei era doar uimirea mea, şi nu succesul repercutat al acestor pelicule. Iurie Darie şi Ion Dichiseanu tineri şi frumoşi, cucerind - în manieră politically correct - fete tinere şi frumoase ca şi ei şi construind împreună cu ele noi oraşe socialiste pe al căror cer nu prea vezi nori; Dem Rădulescu era şi el pe aproape, tinerel, guraliv şi poznaş; la fel Dumitru Rucăreanu, dezinvolt şi fermecător, cîntînd "Tu!/Eşti fotogenică/Şi tu!/Eşti fotogenică..." în mijlocul unor vînzătoare din comerţul socialist cu siluete de top-model pe gustul epocii - adică silueta rotunjoară, la modă în ultimii ani ai regimului Dej. Pînă şi Lica Gheorghiu, în aceleaşi filme, chiar pare actriţă (mai mult decît poate a fost ea vreodată); fata numărul unu a numărului unu din ierarhia partidului, femeia despre care într-o vreme se spunea că a dat ţării doar patru filme proaste, trei copii drăgălaşi şi doi miniştri mediocri, devine, în versiune alb-negru, chiar simpatică.

Aceste filme, atît de subţirele, sînt (re)văzute cu o plăcere care nu are, la drept vorbind, nici o motivaţie intelectuală - dar privitul cîtor filme are, între noi fie vorba, o motivaţie intelectuală? Raţiunea acestei plăceri - nu numai faptul că telespectatorul îşi revede, în fapt, reperele propriei tinereţi, dar şi detaliul deloc neglijabil că din ele respiră, lejer şi aparent firesc, un optimism pe care destul de greu l-am putea găsi în altă parte şi în alte timpuri mai recente. Că acest optimism era parte din propaganda frauduloasă a regimului e una. Dar e foarte probabil ca oamenii, în majoritatea lor, asta să dorească: nu metafore adînci ale unei situaţii ne-roze, ci motive de visare. Asta e