Egiptul, Tunisia si Marocul, poate in viitor si Algeria, au sansa de a experimenta solutii democratice la tensiunile cu care se confrunta de multa vreme societatile respective. Aspectele religioase si etnoculturale vor ocupa prim-planul, pentru ca altfel nu se poate spera la crearea unei minime solidaritati, indispensabile functionarii unui regim democratic. Insa la fel de clar este faptul ca democratia, fie si una cu specificitate araba, are putine sanse de reusita daca agenda politica se va concentra exclusiv asupra lor. La sfirsitul saptaminii trecute s-au implinit sase luni de la gestul disperat al lui Mohamed Bouazizi, tinarul vinzator ambulant tunisian a carui sinucidere avea sa declanseze asa-numita „primavara araba". Astazi, insa, aceasta metafora pare oarecum inadecvata, in conditiile in care aproape peste tot in Africa de Nord si Orientul Mijlociu slabirea autoritatii despotilor a condus la conflicte civile, adesea violente. Liberalizarea sau democratizarea nu sint decit consecinte posibile - si in multe dintre cazuri, improbabile - ale conflictelor civile ce mocnesc de multe decenii in lumea araba si care astazi au iesit la lumina. Pe tarmul nord-african al Mediteranei, situatia din Libia constituie exceptia notabila in cadrul unui peisaj ce pare sa evolueze inspre un grad sporit de pluralism. Egiptul si Tunisia se afla la inceputul unor procese care ar putea duce fie la democratii de fatada, fie la initierea unor tranzitii democratice veritabile. In Maroc, regele Mohamed VI patroneaza cu tact evolutia catre o guvernare parlamentara mai deschisa, fara insa a ceda controlul final asupra armatei si a structurilor de forta ale statului. In fine, reformele politice demarate de presedintele algerian Abdelaziz Bouteflika nu aduc multe noutati in privinta controlului asupra fortelor de securitate, acuzate de intimidare constanta a opozitiei si a intelectualilor c