O ţară întreagă a văzut cum vajnicii protestatari, minerii negri în cerul gurii, porniţi să rabde de foame în adâncuri ca să se înceapă săpăturile la Roşia Montană, s-au dus repejor acasă, de parcă abia aşteptau să vină premierul Ponta să le dea liber.

Mai să crezi că dl Ponta le-o fi spus că de mâine Gold Corporation poate să dea drumul la utilaje, ceea ce ar fi fost în cel mai bun caz o minciună sfruntată: nu premierul decide în legătură cu proiectul, ci Curtea Constituţională şi Parlamentul, aşa cum de altfel a dorit cu tărie d-sa.

Dar dl Ponta i-a scos şi s-a scos mult mai ieftin: cică o să se ducă el peste parlamentari, o să aducă el comisia specială parlamentară şi o s-o bage la Roşia în mină, să le dea chenzină.

În felul acesta, V. Ponta a câştigat un capital de imagine mai preţios decât aurul în România de azi: autoritate. O marfă rară în condiţiile disoluţiei continue a autorităţii din România în ultimii 15 ani. Fără să recurgă la forţe de represiune, prin simpla prezenţă şi deschidere a gurii, a reuşit să-i potolească pe grevişti. Asta face o impreie puternică, dar e posibil ca şi alţi oameni, aflaţi în situaţii mai grele decât cei de la Roşia, să strige şi ei ”Ponta e soluţia!” şi să-l aştepte să-i rezolve.

Ca şi cum la Roşia Montană ar fi rezolvat ceva...

Preţul acestui câştig de imagine al dlui Ponta e sumbru. Cum adică, premierul României se duce ”peste Parlament”, dă buzna în şedinţă şi îi aduce, cum, cu hingherii, la Roşia?

În 1991 au năvălit minerii în Parlament ca să se facă legile aşa cum voiau ei.

Dl Ponta a comis, verbal, acelaşi lucru, afişând o poziţie personală de forţă faţă de Legislativ, o atitudine populist-totalitară încremenitoare, o batjocură antidemocratică la adresa statului de drept.

Parlamentul se va duce la Roşia Montană dacă şi când va hotărî acest lucru, nu când îl ia pe sus pr