De-ar avea trei nasuri sau patru urechi la ceafă, intelectualii ar fi salutaţi cu adâncă politeţe pe stradă. Dar n-au.
De curând, în presă au apărut câteva articole având ca subiect intelectualii. Deşi pe poziţii potrivnice şi cu argumente contrarii, autorii lor cad de acord: intelectualii sunt o castă, au calităţi paranormale şi, mai cu seamă, posedă organul obscur al previziunii care, la ei, este dezvoltat în exces. Suferind oarecum de lene, intelectualul în chestiune e un animal rar şi neprietenos, dar violent, pătimaş, ori numai ineficient. El deţine secrete pentru care guvernele şi serviciile secrete ar face moarte de om. În primul rând, a citit multe. Apoi înţelege repede. E cavalerul fără pată, gata să recite cu ochii închişi catehismul corectitudinii. Numai ce se screme un pic şi ne oferă piatra filozofală. Ori protocoalele înţelepţilor Sionului. O poate confirma orice cetăţean onorabil. Aflat în faţa unui asemenea fenomen, bietul muritor se simte mărunt, muritor, supus greşelii...
Ei bine, nu. Nici vorbă. Lăsând la o parte definiţia intelectualului, persoană cu pregătire profesională temeinică în domeniul artei sau al ştiinţei, învinuitul nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi muritori. E construit din carne şi oase, are o înfăţişare banală şi, cel mai grav, iubeşte, urăşte şi greşeşte ca toţi concetăţenii săi. Faptul că a citit nu-l împiedică să-l doară măselele sau burta, să fie înşelat la piaţă sau să creadă în magnetismul animal. Ştiinţa de carte nu-l ajută cu nimic dacă-l scoţi dintr-ale lui. Deseori, avocatul care vorbeşte despre pictură cade în ridicol, iar un filosof care-şi dă cu părerea despre artă o ia pe arătură cu precizie matematică. Când un muzician cloceşte teorii cuantice, se produc dezastre dizarmonice, exact cum se întâmplă când geometrul compune ecuaţii muzicale, invocându-l pe Pitagora. În general, publicul, vrăjit de per
