Toate Mariile aveau rosturi precise pe lume
Pe toate le chema la fel, chiar dacă primiseră nume de botez diferite. Stana lui Mancioacă era Maria. Floarea lui Borangic, tot Maria. O altă Marie era Maria lui Guriţă, apoi Chira lui Jane, Maria şi ea, după care veneau la rând următoarele Marii: Mariţa lui Stan Burcea, Măndica lui Ion al lui Puie, Floarea lui Budin, Didina lui Corcilă, Lila lui Gogonaru, Rada lui Georgiu, Stanca lui Ivan, Lisandra lui Buturugă, Anghilina lui Goghe, Vica lui Stancu. Maria din casa noastră se numea Ioana. Dacă tot era în casa noastră, am zis ca ea să-mi fie mamă. Toate Mariile aveau rosturi precise pe lume, între care gătitul, spălatul rufelor, măturatul prin casă şi prin curte, apoi plecatul la câmp cu sapa sau cu secera pe umăr. Se umplea câmpul de Marii. În orice caz, în întrecerea dintre cer şi pământ, primul ieşea mereu în pierdere, deoarece acolo sus se afla doar o Marie, sfântă, ce-i drept, fiindcă Maria acesta îl născuse pe Iisus. Dar şi Mariile de pe pământ erau sfinte, căci aduseseră pe lume prunci din rândul cărora se putea ivi oricând unul care să vrea să urce pe cruce. De aceea li se şi făcea după moarte loc în icoană. Câte Marii să încapă însă într-o singură icoană? Că doar una era, s-ar fi supărat sfinţii ceilalţi ca Maria să ocupe în biserică mai mult spaţiu decât i se cuvenea fiecăruia în parte.
Într-o zi, asta a fost mai demult, pe la începutul timpurilor, s-a mutat prima dintre cele o mie de Marii în icoana din biserică. Nici o deosebire între ea şi Maica Precista. Erau leite. Aşa că pe perete s-a văzut în continuare un singur chip. Ce sens avea să fie două dacă semănau atât de mult? Apoi a prins-o oboseala pe o altă Marie, şi-a zis că numai acolo în icoană se poate odihni. Acasă o mai întrebau copiii de una, de alta, plus că mai era de săpat pe la vie, pe la porumb, ca să n