Fii atent ce-ţi doreşti. S-ar putea îndeplini, dar, mai mult ca sigur, rezultatul dorinţelor se va întoarce împotriva ta.
Matei Vişniec a scris, la începutul anilor '80, un poem care s-a bucurat de o celebritate imensă, „Corabia". Pentru cei opaci la poezie, îl voi povesti, ca pe o aventură. Cică, pe o corabie care se scufundă, pasagerii ies pe punte, măsoară cerul, valurile şi se îmbărbătează, având deja centurile şi colacii de salvare. Se scufundă, gata, s-a sfârşit. Dar a doua zi corabia continuă să se scufunde fără să se fi dus la fund. După o lună, după un an, după o viaţă, la fel. Pasagerii scrâşnesc, se enervează, disperă. Poemul se termină neclar. Oamenii ajung la concluzia că asta nu e o corabie, asta e o... Poetul nu spune ce, lăsându-şi cititorul să decidă. Contemporanii au văzut în acest poem imaginea Românie socialiste, care se ruina văzând cu ochii, fără ca vehiculul, comunismul, să dea semne de abandon.
De curând însă, spre disperarea mea, ecoul acestui poem remarcabil a revenit în actualitate. Numai că acum avem două vapoare care se scufundă, fără ca apa istoriei să le înghită şi fără ca ultimul şuier să fie lansat în aer. Primul este România cea de toate zilele. O ţară tristă, plină de „humor". Blândă, plină de violenţă. Cea mai săracă ţară europeană, în care doar un sfert de populaţie munceşte în interiorul graniţelor. România nu se dezvoltă, nu asigură bunăstare, nu se sinchiseşte de existenţa cetăţenilor ei, dar generează, ceas de ceas şi în proporţie de masă, nefericire, ranchiună şi înstrăinare. Paradoxal, privită de aproape, corabia România e doar o corăbioară de scândurele, plutind beată într-un lighean rătăcit în cala unui vas mai mare, PDL, care se scufundă şi el, dar nu se duce la fund.
Ceea ce se întâmplă în faţa ochilor noştri ar trebui să fie o dramă la nivel naţional, un cataclism politic - dacă n-ar fi de un ridi
