Suntem tentaţi să considerăm straniu tot ce n-a intrat până acum în orizontul nostru.
„Straniu" şi „străin" sunt cuvinte care seamănă. „Strange" şi „stranger" sau „étrange" şi „étranger" formează la rândul lor perechi logodite. Nu e nevoie de consideraţii lexical-etimologice pentru a pătrunde sensul acestor similitudini. Explicaţia se află în comportamentul nostru, în felul mecanic în care lipim eticheta pe fruntea celuilalt.
Străinul e straniu, orice-am face şi orice-am spune. Vine de aiurea, se manifestă surprinzător, iese din tipar, are un cifru imposibil de spart din primele încercări. Pe de altă parte, felul cum e întâmpinat musafirul vorbeşte adeseori despre gazdă, despre neputinţa ei de a-şi domestici suspiciunile. Când sună cineva la uşă pe nepusă masă, cei dinăuntru schiţează gesturi de nedumerire şi încep să meargă tiptil.
„Cine-o fi? Ce-o fi vrând? Să deschidem? Dacă ne dă în cap şi intră peste noi?" Când în fine se întredeschide, uşa scârţâie circumspect, parcă pentru a sublinia neîncrederea ochilor care-l cercetează pe cel care a sunat.
Cursurile despre cultura diferenţei şi conferinţele despre alteritate nu valorează nimic în faţa reflexelor. Străinul e straniu fiindcă nu poate funcţiona pe post de copie xerox a identităţii noastre. Limba în care se exprimă, spaţiul din care vine, obiceiurile pe care le are, valorile în care crede - toată această zestre comportă riscul inadecvării. Străinul riscă priviri chiorâşe fiindcă rezervele de empatie ale planetei scad.
Pe vremea când conducea Uniunea Scriitorilor, Zaharia Stancu a comentat cu umor absenţa lui Constantin Noica de la o şedinţă: „Domnul Noica lipseşte fiindcă nu e CA NOI. Dumnealui e NOI CA". Reproşul care se naşte - absurd şi intransigent - în faţa străinului e că nu intră în linie cu noi, nu ni se alătură, nu ne împrumută trăsăturile, nu se lasă măcinat în pasta unifo
